Vântul fluieră prin oasele nopţii la marginea prăpastiei
până întunericul îl prinde cu mâţa-n sac,
nu poate pătrunde până-n adâncul ei
unde râul îşi vede de treburi
grăbit spre câmpiile soarelui.
Locuiesc undeva sub dealurile domoale,
zilele mi se împrospătează singure
cu clipe pline de dragoste-n mâini
care mă găsesc şi-n puterea nopţii
ca pe o cucuvea aşezată pe o creangă de nuc
care ţipă de bucurie.
Inima simte ceva ciudat
cum se naşte în minte, schimbarea
şi apele nopţii se varsă-n memoria secetoasă
avidă de furtuni şi întâmplări.
-->
Comentarii
Ca întotdeauna, așa cum am fost obișnuită,
versuri vivace, profunde, uneori cu tentă de
filosofie, frumoase, frumoase1!!
Felicitări, drag prieten!