01. (poveşti, proză scurtă)
~ ciclul Când florile au învățat să vorbească ~
subciclul Povestea unui grădinar ce scria cu lumină
Iubirea tăcută – povestea toporaşului
A fost odată ca niciodată, de când își legăna vântul toporașii în poale și-i învăța să cânte ca păsările.
Într-o poieniță de la marginea unei păduri, printre iarbă moale și frunze timpurii, creșteau „toporașii violeți”. Florile mici și parfumate se aplecau ușor spre pământ, ca niște șoapte ale primăverii.
Acolo venea Ana, o fată tânără care iubea liniștea și mirosul dulce al toporașilor. În fiecare dimineață aducea cu ea o carte sau un jurnal și se așeza pe iarba umedă.
Într-o zi, Mihai, un tânăr din sat, se rătăcise în pădure căutând ghiocei. A zărit poienița și a rămas uimit de culorile toporașilor și de parfumul lor fin.
– Nu am mai văzut flori atât de mici și de frumoase, șopti el.
Ana s-a ridicat puțin surprinsă și l-a privit. Nu vorbea mult. Toporașii păreau să-i dea curaj.
– Sunt toporași… și, poate, sunt pentru oamenii care știu să asculte tăcerea, spuse ea încet.
Mihai a zâmbit. S-a așezat lângă ea, fără să se grăbească. În fiecare dimineață au venit în poieniță, fără cuvinte multe. În schimb, privirile lor vorbeau mai mult decât ar fi putut orice frază.
Toporașii se legănau ușor în vânt, răspândind parfum discret între ei. Fiecare floare era ca o mărturie tăcută a sentimentelor care începeau să încolțească.
Primăvara s-a așternut complet, iar poienița s-a umplut de flori mici și parfumate. Într-o zi, când soarele strălucea blând, Mihai a întins o mână și a atins delicat mâna Anei. Toporașii păreau să foșnească mai puternic, ca și cum pădurea însăși le binecuvânta curajul.
De atunci, poienița cu toporași a rămas locul lor special. Florile mici și parfumate nu vorbeau, dar fiecare petală le amintea că „iubirea adevărată nu are nevoie de cuvinte mari”. Ea crește încet, ca toporașii, modest și discret, dar rămâne mereu vie.
Şi-am încălecat pe-un buchet de toporași și vă las cu bine, oameni buni și dragi.
---
©Ioan Muntean, 2026
-->
Comentarii