M-am rupt din calendare şi risipit de vânturi
M-ascund pe câmpuri reci în brume ce se sting...
Mă simt bătrân şi singur prin lanul meu de gânduri
Şi simt că toamna râde în ochii care plâng.
În buzunarul clipei mai ţin o amintire
Cu fulgii albi de nea ce cad, uşor, pe frunze,
Dar azi nu mai contează căci viaţa-i amăgire,
E doar o barcă veche rămasă fără pânze.
Cărarea către stele se-aprinde-n orice seară,
Iar vulturi de lumină mă cheamă în neant,
Ca o locomotivă oprită într-o gară,
Constat că-ntotdeauna am fost un emigrant.
Strigat mereu de vise descopeream planete,
În care primăvara mă-mbrățișa prin flori
Acum, vecin cu drumul şi zboruri de egrete,
Ating cu fruntea cerul, iar pe obraz trec nori.
Dar mâine dimineaţă când vei simţi pe buze
Parfumul de salcâm ce ne-a ţinut de mână,
Du-te până la suflet, dar curăţă-l de frunze
Şi să-l deschizi doar tu cu cheia de Lumină.
Dacă n-ai să mă vezi să ştii că sunt departe,
Cu fluturii albaştri, prin galaxii de gheaţă,
Într-un sertar de lacrimi ai să găseşti o carte
Şi-n ea o să zărești izvorul de speranţă.
Daniel Luca 04 10 2016
-->
Comentarii