Jocuri de cuvinte – bal
Geografie lingvistică
Bal
Moto: „Pe stativul lui de lemn/ Juca zvelt un papagal/ Şi bătea stepu-aşa solemn/ Ca dansatorii la un bal.” (din poezia Papagalul dansator, de Ion Untaru)
Lăsat liber de mama, de pe la 10 ani plecam duminica seara de acasă, fiind eu vesperal, mergând la bal, unde stăteam lângă lăutari, întâi formația lui nea Petrișor din Ogrezea, fiind eu prieten cu nea Mârfu, contrabasistul. Când o fiică a lui nea Petrișor s-a căsătorit cu nea Jean, tot violonist, am cam părăsit comuna, că am devenit locotenent și umblam prin țară și prin lume, pe la alte cele (vezi https://cronopedia.ning.com/profiles/blogs/dor-de-acasa-1, „Dor de acasă”).
Bal (2022)
Bal scrisei? Da, e petrecerea publică cu dans, organizată seara sau noaptea. Prin Livezeni, comuna mea devenită apoi sat al comunei Stâlpeni, fostul județ Muscel, balul se organiza duminica seara, unde băieții veneau singuri, iar fetele „ieșite la horă” numai după 16 ani, însoțite de mame sau de bunici, care erau atente, cu ochii pe ele ca pe butelie, să nu iasă cumva afară cu vreun băiat, motivând că merg să bea oarece apă rece... Eu știam toate combinările sau combinațiile, cu toate că analiza combinatorie am învățat-o abia în clasa a X-a, la liceul militar.
Citii etimologia cuvântului bal, iar DEX '09 (2009) și MDA2 (2010) mă lămuriră: „E: fr bal”. Așadar, moștenirăm cuvântul bal din cuvântul ftancez bal, moștenit din vechiul francez bal, derivat din baller, „a dansa”, moștenit din cuvântul latin târziu ballare, „a dansa”, moștenit și el din grecescul antic bállō - βάλλω, „a arunca”. Comparați cu spaniolul bailar, italianul ballare, „a dansa cu brațele balansate, a legăna; a atârna”, etc.
În diferite limbi balului i se spune:
● baal - баал în iakută, bailanta în spaniol, baile în galiciană, portugheză și spaniolă, ● Bal în luxemburgheză, bal - бал în bașchiră, bielorusă, bulgară, cazahă, cecenă, kalmucă, crimeană karaim, crimeană krymchak, karachaevo-balkară, kârghiză, kumică, macedoneană, mongolă, nogai, osetă, rusă, sârbă, tătară, ucraineană și țigănească, bal - באַל în idiș, bál în cehă, slovacă și maghiară, bal în afrikaans, azeră, daneză, franceză, indoneziană, neerlandeeză, occitană, poloneză, retoromanșă, română, sorabă de jos, sorabă de sus, suedeză și tătară crimeană, bala, balchi în papiamentu, Ball în germană, ball în engleză, catalană, estonă, feroeză, islandeză și norvegiană, bali - ბალი în gruzină, balle în letonă, ● ballo în italiană și în interlingua, balo în azeră, esperanto, ido și turcă;
● butōkai - 舞踏会 (ぶとうかい) în japoneză;
● céilí în irlandeză;
● chorós - χορός în greacă;
Cuvântul bal în câteva limbi
● c̣veuleba - წვეულება în gruzină;
● dansiveitsla și dansur în feroeză, daunse în manx;
● deju vakars în letonă;
● haflat musiqia - حفلة موسيقية în arabă;
● išleistuvės în lituaniană;
● majlis tarian, pesta tarian în malaieziană;
● maturalna večer în croată, maturantski ples în slovenă, matursko veče - матурско вече în sârbă, matursko veče în bosniacă;
● mbrëmja în albaneză;
● meǯlisi - მეჯლისი în gruzină;
● mudohoe - 무도회 (舞蹈會) în coreană;
● nŕtyasabhā - नृत्यसभा în hindusă;
● oriki în palenquero;
● parahandes - պարահանդես în armeană;
● pârti - پارتی în persană;
● ples - плес în sârbă și în sârbo-croată, ples în cehă, croată, slovacă și slovenă (în final din proto-slavicul *plęsati, „a dansa, a juca”);
● prom în bască, corsicană, engleză, frizonă, galeză, proma - ਪ੍ਰੋਮ în punjabi, promettenti în malteză (bal de absolvire);
● reje în sorabă de sus;
● tanssit, tanssiaiset în finlandeză;
● Tanz în germană;
● vũ hội (舞會) în vietnameză, wǔhuì - 舞會, 舞会 în chineză;
● vypuskny viečar - выпускны вечар în bielorusă;
● נשף în ebraică.
Balul în lume
Moto: „Când eşti la un bal spune tuturor femeilor fără distincţie: Doamnă, eşti regina balului. Vei face tot atâtea fericite, căci fiecare din ele va pleca cu convingerea că era în adevăr regina serbării şi te va proclama la rândul ei regele oamenilor de gust.” (Leopold Stern, în Psihologia amorului contimporan, 1927)
Balul este un gen de eveniment pentru dans social. Are și cod ISO (ISO 639-3 baloutche). A fost acceptat rapid de doamnele, damicelele și domnii care voiau să socializeze în lipsa telefoanelor mobile și a internetului, că de, era mai bună definiția de atunci a dansului, „conjugare pe verticală a verbului a iubi”.
Reflectare a stării societății, practica balurilor a făcut legătura între dansurile savante ale celor „de sus”, de la curțile imperiale, și dansurile populare din piețe sau din locul de jocuri periodice. Balurile evoluează odată cu dansurile, de la menuet la vals, de la vals la polcă, de la polcă la tangou, de la horă la sârbă, de la polcă la ce mai vreți, de la tango la lambada și tăt așe...
Adunare de aristocrați în jurul împăratului Franz Joseph la un bal în Palatul Hofburg, pictură de Wilhelm Gause (1900)
Un bal de la curtea țaristă, al nobilimii din Petersbourg
În toate epocile existau baluri, începând din evul mediu, de la mijlocul secolului al XII-lea și voga lor se amplifică în timpul renașterii, trecându-se la forma dansurilor de cuplu și sub influența Catherinei de Médicis, propagatoare a moravurilor de la curte introduse și în diplomație.
Luând ca reper patria cuvântului bal, Franța, se trece de la dansul popular la baletul de la curte, apoi la baluri sofisticate pe timpul lui Ludovic al XIV-lea. Practicate doar la curtea regală până la sfârșitul secolului al XVII-lea, balurile devin „publice” la Paris în 1715, grație regenței, la 31 decembrie dându-se o ordonanță (nu era de urgență și nici cu numărul 13) care autoriza balurile publice la operă pe durata carnavalului, cu trei baluri pe săptămână.
Organizate efectiv într-un loc aparte, rămân rezervate doar unei elite înainte de a deveni mai puțin selective sub Ludovic al XVI-lea. Pe timpul zilelor de bal, sala de spectacole era transformată grație unui cabestan, după cum povestește Cahusac: directorii operei din Paris «au inventat o mașinărie cu care se ridicau la nivelul scenei parterul spectatorilor și fosa orchestrei. Sala era ornată cu lustre, un cabinet de sticlă în fund, două orchestre și un bufet de reîmprospătare a energiei în centru».
În anul următor, 1716, și Comedia Franceză (la Comédie-Française) obține aceeași autorizație, provocând o puternică concurență între cele două instituții (nu pe palmieri ca la Negoiță și Mucușor), care va dura până în 1721. În secolul al XVIII-lea se răspândesc balurile publice în parcuri și în grădini de agrement. Dansurile sunt în continuare cele ale elitei sociale, de exemplu menuet, aristocrații dedulcindu-se la ele. Poporul își avea dansurile sala populare.
Către 1810 se răspândește la Paris mazurka, după 1815 apare valsul, după 1840 e importată polka. La 3 februarie 1839, revista La France musicale scria: «Balurile de la operă au fost într-o vogă extraordinară. Niciodată aceste sărbători n-au fost frecventate de atât de mulți oameni strălucitori. Cadrilul francez (le quadrille français) cu costume din patru națiuni este o inovație coregrafică de excepție. A fost executat de un ansamlu cu grație, datorită antrenamentului cu lorchestra lui Jullien».
În secolul al XIX-lea apar noi forme de bal pentru toate păturile sociale, baluri pe regiuni (de exemplu bal musette, cel doar cu acordeoane sau asmonici), baluri pe profesiuni (bal de domestique, „balul servitorilor”, bal d'artisan, „baluri ale breslelor”, balul patriotic al celei de a treia republici (bal patriotique sous la Troisième République).
Bal du moulin de la Galette de Pierre-Auguste Renoir (1876) reprezintă un bal într-o piață din Montmartre
Între-cele-două-războaie-mondiale, apar noi dansuri în Europa, aduse din SUA (fox-trot, shimmy, charleston...), din zona caribeană (biguine, rumba…) sau din America de Sud (tango, samba…). Se crează săli de dans, care diferă de sălile de bal precedente prin introducerea acelor noi dansuri amintite și prin prezența unor dansatori profesioniști care fac demonstrații. Apar școli de dans. Așa că apare „democrația dansului”.
Disco (dans și muzică)
Se răresc sau dispar balurile în timpul celui de al doilea război mondial. Dar vine pacea. Fetele mai multe ca bărbații dansau la primele baluri de după război și între ele. Apar discotelile. Se mai țin baluri populare cu ocazia unor sărbători sau festivități locale. În secolul al XX-lea balul a rezistat, au combinat diferite feluri de muzică. Chiar și la începutul secolului al XXI-lea mai rezistă balurile. Am importat de peste ocean rock-and-roll, twist, lambada și ce mai știți.
Dar apăru o nouă profesie DJ, au dat năvală mulțimi mari la concerte, fără sau mai nou cu droguri, cu participare și din alte țări, balul devine desuet. Apar cluburile, asistentele TV, băieții cărora li se aduce șampanie cu roaba.
Balurile au apărut și în România, mai întâi în principate. Balurile au venit din apusul europei prin filiera rusească reprezentată de militari în timpul războaielor dintre austrieci cu ruşi contra otomanilor care au avut loc pe teritoriul Ţărilor Române.
A.D. Xenopol afirma că moda balurilor s-a amplificat îndeosebi după intrarea ruşilor în țările române, în timpul războiului din 1769-1774: „în aceste baluri date de generalii ruşi şi înapoiate de boierii români, se întroduseseră din ce în ce mai multe modele şi obiceiurile nouă, care pe început schimbară cu totul feliul vechilor desfătări” [A.D. Xenopol, Societatea şi moravurile în timpul fanarioților, în „Arhiva. Organul Societății Ştiințifice şi Literare din Iaşi”, Iaşi, tom. I (1889), nr. 1, p. 45].
Aristocraţia românească, cu rădăcini bizantine modelate după un tipar cultural otoman a primit cu rezervă noile tendinţe în evoluţia diverstismentului de curte, însă femeile, soţiile boierilor au prins a se dedulci rapid la această nouă provocare. Băieți înțelegători, obosiții lor soţi au cedat şi au acceptat noua formulă de reprezentare socială.
Așa că balul a diminuat considerabil bugetele de familie prin investiţii vizibile în rearanjarea caselor, achiziţii de mobile, metraje de pânză şi stofe, onorarii pentru croitori, cizmari, negustori, lumânărari, lăutari, profesori de dans, furnizori de delicatese, de vin şi alcooluri.
Cum dansul constituia piesa de bază a balurilor din înalta societate, primul profesor de dans a venit de la Sankt Petersburg. Procopie Ivanov, un maestru în profesia sa cerut de ofiţerii imperiali ruşi aflaţi la Iaşi a avut la dispoziţie un an pentru a îi învăţa pe doamne şi domni cum să danseze după moda pariziană.
No, progrese încurajatoare sunt şi la Bucureşti, inițiate de consulul englez William Wilkinson, acreditat în Principate, între 1814–1818. Oficialul englez recunoştea că vestimentaţia doamnelor din înalta societate devine cu totul europeană, deşi luxul excesiv şi surplusul de podoabe denotă încă acute reminiscenţe orientale.
Pe lângă noile dansuri occidentale, precum menuetul, dansul clasic al saloanelor europene, polca, cu care, de regulă, se începeau balurile, valsul, ecoseza, mazurca, cu feluritele variante şi nume – cracoviana, vals-mazurca, pe vremea lui Caragea Vodă, boierii români nu renunţaseră complet la dansurile tradiţionale.
Continuau să practice dansuri de extracţie fanariotă, ca tampeta, matradu, manimasca. Nu puţine erau şi dansurile româneşti, foarte îndrăgite chiar şi de înalta societate: hora, brâul, chindia, pristoleanca, zoralia. Unul dintre primii domni pământeni de după fanarioţi, Ioan Sandu Sturdza (1762-1842, domn al Moldovei în 1822-1828) a dat „un bal împărătesc în curtea domnească, toate saloanele de sus şi de jos fiind luminate cu mii de lumânări de ceară albă”.
Muzicile europene şi lăutarii cântau în toate părţile, iar boierii jucau în trei saloane. Erau vreo două mii de persoane, printre care toată boierimea, diplomaţii străini şi negustorimea din toate stările, fiecare dintre aceştia având locul său în rândul de jos, cu muzici şi cu mese deosebite. Costul acestui bal s-a ridicat la suma de 100.000 de lei.
Balurile de la Costache Sturdza şi Nicolae Roznovanu (Bucureşti şi Iaşi) erau cele mai cunoscute şi somptuoase. Salonul de dans din palatul Roznovanu din Iaşi (actualul sediu al primăriei municipiului) era mobilat conform unui inventar din anul 1851 cu o mulţime de piese de mobilier amplasate în „şala cea mare” (9 canapele, 6 fotolii, 23 de scaune, 12 taburete, două mese mari, trei mese mai mici, un gheridon – masă mică cu trei picioare, şapte oglinzi mari, o servantă şi două mese pentru jocuri de cărţi.
Pe lângă acestea se mai aflau şi alte lucruri cu caracter funcţional sau decorativ: un pian, două vaze mari şi două mici, un ceasornic, un transparent (glasvand), 24 de candelabre, 24 de lămpi şi sfeşnice de diferite dimensiuni, şapte perdele duble, şapte storuri pentru ferestre şi două perdele pentru uşi.
Cea mai mare parte a mobilierului aparţinea stilurilor Empire şi Ludovic-Filip, din nuc şi mahon, cu accesorii din bronz şi alamă. Capitonajele şi perdelele erau din adamască galbenă, iar corpurile de iluminat din lemn aurit şi bronz.
La Bucureşti, existau multe case particulare renumite pentru evenimentele mondene, între care cea a prinţesei Cleopatra Trubeţkoi, cea a lui Costache Bălăceanu, de pe podul Şerban Vodă, unul „din focarele mondene ale rusofililor” munteni, unde se dansa foarte mult, sau cea a lui Grigore Cantacuzino, de pe Podul Mogoşoaiei.
Două familii îşi disputau însă întâietatea în privinţa balurilor şi recepţiilor strălucitoare, Ottetelişanu şi Suţu. Primii organizau baluri în casele din Bucureşti şi în castelul de la Măgurele, la care participa numai lumea bună, ambele locuri fiind onorate şi de membrii familiei princiare. Contemporanii îşi aminteau că „era un privilegiu foarte mult căutat de a fi primit în casele Ottetelişanu, fie la Bucureşti, fie la Măgurele”.
Din 1856, după căsătoria dintre Grigore Suţu şi Irina Hagi-Mosco, o mulţime de serate dansante şi baluri strălucite se dădeau şi la palatul Suţu, iar în timpul carnavalului se organizau două mari baluri, dintre care unul costumat. Cel mai deosebit bal se ţinea de ziua onomastică a lui Grigore Suţu, la 30 ianuarie, la care a participat de mai multe ori şi familia domnitoare.
Dar una din problemele cu organizarea era asigurarea iluminatului. Cum în epocă nu apăruse iluminarea cu becuri electrice prin incandescenţă, soluţia venea de la folosirea lumânărilor. Boierii români erau obişnuiţi să folosească lumânări din seu de oaie, mai ieftine, însă ardeau cu fum mult şi înecăcios. Varianta cu lumânări din spermanţet era cea mai scumpă, însă ceara nu cădea pe hainele dansatorilor şi nici nu se făcea fum. Spermanţetul este o grăsime albă provenită de la balene şi caşaloţi şi se importa pe bani grei.
Bufetul oferit participanţilor era compus din delicatese, în general aperitive reci şi dulciuri, cu excepţia agapelor care includeau supeul în care se țngurgita şi hrană caldă. Motivul bufetului foarte selectiv era dat de faptul că dansatorii nu aveau nevoie de disconfort în timpul balului unde majoritatea timpului era dedicată dansurilor nu neapărat lente, ceea ce presupunea o bună dispoziţie şi condiţie fizică.
Totuși balurile aristocraţiei române din secolul al XIX-lea s-au bucurat din belşug de opulenţă, semn identitar al elitei care se traducea prin mese îmbelşugate frecventate îndeosebi de persoanele mature.
Chiar şi după unire, când balurile erau mai rare în Iaşi, după ce o parte a înaltei societăţi optase pentru Bucureşti, la mesele date de hatmanul Teodor Balş, şi care ţineau până seara târziu, se serveau 12 feluri de bucate.
Mai toți boierii, cu țigani pe moșii, aveau câte un taraf ţigănesc, care putea număra de la 3 la 20 de lăutari sau chiar mai mulți. La balurile mari însă, în funcţie şi de prestigiul celor care le organizau, se opta pentru cele mai renumite formaţii muzicale ale timpului.
Vistiernicul Iordache Roset Roznovanu (1764-1836) pare să fi bătut toate recordurile vremii prin cele nouă formaţii angajate să-i cânte la aniversarea zilei onomastice, de Sfântul Gheorghe, din 1816 au participat: „două rânduri jidovi muzicanţi”, „muzicanţii nemţi”, „un rând de lăutari”, „două rânduri de muzicanţi”, „taraful lui Angheluţă” şi alte două rânduri de lăutari.
Pentru balurile extraordinare, în special cele date de domnitor sau de particulari, autorităţi sau diferite instituţii în onoarea acestuia, se mai făceau pregătiri şi cheltuieli cu focurile de artificii, salve de tun, arcuri de triumf, pavilioane şi decoraţiuni vegetale.
O legătură implicită între baluri şi politică a existat întotdeauna, căci acestea erau mijlocul prin care se practica influenţarea oponenţilor ori câştigarea simpatiilor. Se desfăşurau și baluri publice în sălile de teatru şi în cluburi. La Bucureşti, sălile cele mai frecventate de publicul pretenţios, dar şi de categoriile sociale mai modeste, erau sala Slătineanu sau Momolo, construită prin 1836–1837, şi sala Bossel. La Iaşi, balurile publice se organizau în special la teatru.
Pentru celelalte categorii sociale, din ambele capitale, se organizau baluri şi petreceri în sălile unor cluburi, hanuri şi hoteluri. Au fost organizate şi baluri în onoarea diplomaţilor speciali ai Porţii sau ai Curţii Protectoare, a personalităţilor artistice care treceau prin Iaşi, pentru aniversarea zilelor de naştere sau onomastice ale augustului protector răsăritean şi ale suzeranului de la Constantinopol, dar şi baluri dedicate marcării unor evenimente politice.
În Iași se țineau cele mai faimoase baluri de la sfârșitul secolului al XIX-lea (https://luceafarul.net/aici-se-tineau-cele-mai-faimoase-baluri-de-la-sfarsitul-secolului-al-xix-lea), despre care puteți citi în revista Luceafărul (Florin Bălănescu / 12 mai 2023).
Seratele dansante veneau şi ele în întâmpinarea dorinţei tinerilor de a se distra şi a-şi petrece timpul într-o companie vioaie. Mihail Kogălniceanu din vremea tinereţii sale ne-a lăsat şi o descriere a unei serate dansante aşa cum se obişnuia să se vorbească în epocă:
„O soare dansantă se găteşte în două ceasuri. O scripcă, o cobză, câteva laviţe pentru poponeţe într-o odaie mărişoară şi suareaua este gata. Pe urmă nişte dulceţi cu apă, nişte posmagi, apă zăhărită şi sărată, împodobită cu numele ei de limonadă, purtate pe tabla, din ceas în ceas. La mijlocul suarelei, zama de ciorbă numită bulion sau ceaiul cu franzelă îşi face întrarea triumfală ş-apoi să mai vezi acolo cinzeci, şaizeci de voinici jucând ca nişte fericiţi, asudând sânge şi apă la sunetul cobzei. Rămăşiţa zilei şede împregiurul odăiei, priveşte, critică, încuviinţează. Alţii joacă vist sau preferans, vorbind de câte corăbii au sosit la Galaţi şi cât să vinde chila de grâu şi de păpuşoi”
Seratele erau aşteptate cu nerăbdare atât de tineri, cât şi de vârstnici, primii dorind să danseze şi să se cunoască, iar părinţii să pună la cale încuscriri şi căsătoria odraslelor. După sărbătorile Crăciunului şi Anului Nou începea vremea Carnavalului, în veselia spectacolelor teatrale, a seratelor dansante, a balurilor şi a concertelor.
Începute din ianuarie, se prelungeau până la începutul postului mare şi bucurau suflarea marilor oraşe. Dacă sărbătorile lunii decembrie se petreceau după un anumit tipic, cu datini strămoşeşti tradiţionale, carnavalul era vremea surprizelor, a nebuniilor fără graniţe, a balurilor mascate, a sărbătorilor inspirate de marile capitale europene.
Popularitatea balurilor a crescut odată cu apariţia teatrului şi introducerea balurilor mascate, atunci „măscuite”. După moda de la Paris şi Viena, trupele teatrelor organizau cu succes şi asemenea sindrofii, căci pe lângă sală şi orchestră puteau oferi, pe mangoți, şi costume pentru participanţi. Din acest motiv, în majoritatea contractelor semnate de trupele de teatru cu autorităţile orăşeneşti era prevăzut şi privilegiul de a organiza baluri mascate.
La Iaşi, privilegiul apare în contractul trupei actorilor francezi Joseph şi Baptiste Foraux care transformaseră (1832) casa agăi Talpan în Teatru de Varietăţi, situat vizavi de actuala Filarmonică. Balurile mascate erau deschise nu numai pentru aristocraţie, ci şi pentru mica burghezie şi târgoveţii înstăriţi.
La Iaşi mai avea privilegiul organizării balurilor mascate renumitul „Otel San Petersburg”, la care, cu o taxă de intrare, avea acces oricare doritor. Sala de Gimnastică a societăţii austro-germane „Turn Verein”, din strada Arcu, şi sala Societăţii de Gimnastică „Sport şi Muzică”, înfiinţată de un grup de profesori în fostul atelier al Şcolii de Arte (1903), se întreceau în asemenea baluri populare cu subiecte istorice. Erau adresate tuturor tinerilor şi se deschideau de un profesor care prezenta contextul istoric.
Balurile de a doua categorie, sau „seminobile”, se țineau la Pomul Verde (Hanul Roșu – astăzi clădirea se află în vecinătatea Curții Vechi); pe ulița Moșilor și la Herasca, lângă Sf. Gheorghe Vechi; pe ulița Sfinții Apostoli, unde se afla sala cu firma „La Drumul de Fier”. Aceste două tipuri de baluri făceau parte din prima ordine. Cele din a doua ordine, numite şi „baluri de societate”, se țineau la sala Bilcek, peste drum de Școala Militară.
Balurile din a treia ordine, zise „balurile de rând”, erau aproape în toate mahalalele. Printre cele care au rămas în memoria bucureștenilor se numără balurile lui Ianoș și al lui Lukas din grădina Cișmigiului, apoi balul de la „Salcia Pletoasă”, pe „ulița Flămândă”, în sectorul de albastru (azi sectorul 4), lângă biserica „Săracă”.
Libertatea aproape nelimitată a participanţilor la balurile mascate era unul din motivele pentru care aceste manifestări ale divertismentului au fost atât de apreciate. Nevoia de a se distra, de a uita lumea în care trăiau şi asperităţile vieţii îi îndemnau atât pe cei bogaţi, dar şi pe cei pauperi să îmbrăţişeze în număr mare invitaţiile la baluri publice sau private.
Partea a doua este la: https://cronopedia.ning.com/profiles/blogs/jocuri-de-cuvinte-bal-3
Întregul articol în format pdf la: Jocuri de cuvinte - bal.pdf
Să fiți iubiți!
CN
-->
Comentarii
Excelente! Mulțumesc!
Completări utile! Vă invit la dans!