Tunul în viață și în (c)arte (pamflet)
Moto: „Ca militar de carieră,/ Trăiesc în mediul cel mai bun,/ Că soacra-i tanc şi socru-i tun,/ Iar fata lor... mitralieră!” (De ziua artileriei, de Petru Ioan Gârda; „amator” de UNTOLD, n.n.)
Fiind tunul piesă de artilerie și toți bărbații făcând armata, că nu mergeau la cosmetică, tunul a intrat repede în gura lumii, în numeroase expresii. „A scăpa ca din gură de tun” i se potrivește matrafoxatului Cîțu, că în loc să-i fie analizate gafele din tinerețe și din guvern, fu doar debarcat de la șefia senatului.
„Poți să dai cu tunul”, i se potrivește lui Ciolacu, care doarme adânc și nu se trezește ușor să dea un mic plus seniorilor la pensie, așa cum se laudă sau s-a lăudat. Doar cifre înșirate... Cică nu-l lasă libertinii, pardon, liberalii, unul Moraru de la Iași, cred că nu de capul lui, că e frate cu ambasadorul român la yanchei, a zis că să nu mai fie schimbat Ciucă al lor, nu al nostru, la anul, că doar nu e caporal de schimb eroul în schimbarea gărzii la Nasiriah. E conform programului „fúrăm pe rând”.
Inculții care merg ca „montaniarzi” prin Carpați, cu teniși sau adidași și în tricou știu ce înseamnă „am înghețat tun”. Nici părinții și profesorii care i-au educat nu sunt „sănătoși tun”! Nici „turiștii” ăștia nu-s „sănătoși tun” la mansardă. La politicieni nu mă bag, că, fie pesediști, fie liberali, fie de cea, fie de hăis, „au tras unii niște tunuri” sau „au dat niște tunuri”, de te miri de averile declarate sau nu, case și terenuri, chiar și la Nana! Ba o ditamai casa era „între patru străzi”!
Nu știu dacă un elvețiano-grec a dat vreun tun când a achiziționat apele minerale de prin Carpați cu bani puțini și nu știu cât ia statul pe litrul de apă. Tipul, care, după el, deveni bucovinean, chiar pe 9 august 2022 se lăuda pe la TV că a dat afacerea unui gigant american care exportă apa minerală în Dubai, Japonia etc. Și zicem că e criză de apă! Și li se rupe lor de noi! Vedeți de ce nu era bună ordonanța lui Dragnea? Dacă le zici ceva se uită la tine, ba mai „trag cu tunul”, râzând, eliminând un gaz prin orificiul anal!
Scriitorii multor țări, mereu pe fază și cu armata făcută nu la fără frecvență, s-au referit și la artilerie, tunuri, traiectorii. Camil Petrescu observa pe tărâmuri muscelene, în primul război mondial, că „o parte din sat căzuse subt bătaia tunului”. Proletcultistul Alexandru Sahia, ca un adevărat cercetaș, ne înștiința că „la marginea orașului așteaptă un regiment cu tunuri”.
Poate îl citiseră pe Alecsandri, care se referea la anul 1877 (Și tunuri sute bubuiau,/ Se clătina pământul). Cuplul lingvistic ceho-român Jarnik-Bîrseanu a studiat cu atenție folclorul transivănean (Nu te-or bate tunurile,/ Că te-or bate lacrimile).
Sandu-Aldea folosea tunul ca metaforă (Dunărea amorțise, înghețase tun), ca și Caragiale (S-a culcat îmbrăcat pe mindir și a dormit tun până la ziuă). Nu putem uita ce se striga pe la șezători de înțelepții satului (Nu căta că sunt bătrân,/ Că la drum sunt iute tun). Sbierea folosea în basme comparația (Vine zmeul cu două capete, vuind ca tunul). Bibicescu are o discuție cu fata folosind metafora tun – ploaie (Da eu cum nu voi ofta,/ Că greu tun a ploaie vine./ – Draga tatei Irinucă;/ Acela nu-i tun de ploaie).
Honoré de Balzac, în Femeia de treizeci de ani, amintește de tun: „În acest moment vasul-corsar, care se apropia cu viteză disperată, a răspuns cu o lovitură de tun, al cărei proiectil a explodat la zece brațe de Sfântul Ferdinand.” (En ce moment, le corsaire, qui arrivait avec une vitesse désespérante, répondit par un coup de canon dont le boulet vint expirer à dix toises du Saint Ferdinand. [Honoré de Balzac, La Femme de trente ans, Paris, 1832]).
Héraldique: Armoiries avec 3 canons (heraldică: stemă cu 3 tunuri)
Alfred Barbou, în descrierea lucrării Cele trei republici franceze ne prezintă apărarea unei fortărețe: „Guvernatorul cetății își făcuse pregătirile de apărare. Mormane de pietre erau în vârfurile turnurilor, înconjurând tunurile, pentru care fantele fuseseră lărgite.” (Le gouverneur de la forteresse avait fait ses préparatifs de défense. Des monceaux de pavés garnissaient le haut des tours, entourant les canons, pour lesquels on avait élargit les meurtrières. [Alfred Barbou, Les Trois Républiques françaises, A. Duquesne, 1879]).
Bertolt Brecht ne amintea de „o navă cu opt pânze și cu cincizeci de tunuri” (ein Schiff mit acht Segeln und mit fünfzig Kanonen). Ludwig Renn, în Război, ne amintea despre tun: „Seara, un tun s-a prăbușit brusc chiar în fața noastră.” (Am Abend krachte auf einmal eine Kanone dicht vor uns. [Ludwig Renn: Krieg. 1928]).
Dintr-o traducere în germană, aflu că englezul Daniel Defoe, în Viața, aventurile și raidurile piraților faimosului căpitan Singleton, amintește de tunurile de la bord: „Acum avea douăsprezece tunuri și câțiva petereros pe bord, dintre care niciunul nu mai fusese pe el înainte…” (Sie führte nun zwölf Kanonen und einige Petereros auf dem Schandeck, von denen sich vorher nicht eine darauf befunden hatte…“ [Daniel Defoe: Das Leben, die Abenteuer und die Piratenzüge des berühmten Kapitän Singleton. Verlag Neues Leben, Berlin 1985]).
Canons utilisés comme ornement extérieur (tunuri folosite ca ornamente exterioare)
Francezii sunt și ei metaforici, având și proverbe legate de tun și comerț, interpretările revenind cititorului: acheter au son du canon, vendre au son du clairon (cumpără în bubuit de tun, vinde în sunet de goarnă) sau acheter au son du canon, vendre au son du violon (cumpărați în bubuit de tun, vindeți în sunet de vioară). Pe al doilea l-aș echivala cu „vorba dulce mult aduce”!
Trecând la ruși, V. S. Rozov, în Surpriză înainte de viață, scria: „Noi, echipajul tunului și celelalte echipaje, eram în spatele unui camion cu același tun de calibru 76 de milimetri atașat în spate.” (Мы — это орудийный расчёт и сёстры — были в кузове грузовика, сзади которого болталась та самая 76-миллиметровая пушка. [В. С. Розов, «Удивление перед жизнью», 1960–2000 гг., НКРЯ]).
Prin intermediul rușilor avem și informații despre granița RDG. Din Pilot automat (Est-Vest), aflăm de la Alexander Novikov și Dmitri Gronsky că „Există dovezi că din 1979, toate punctele de trecere a frontierei din RDG au fost echipate cu tunuri cu raze.” (Есть сведения, что с 1979 года все пункты пограничных переходов ГДР оборудовались лучевыми пушками [Александр Новиков, Дмитрий Гронский, «Восток — Запад» // «Автопилот», 15 октября 2002 г. НКРЯ]). Despre ce e vorba numai ei știu, noi doar bănuim...
Tunul în armată
Moto: „Generalul cu vipuşcă/ Se plângea unui maior:/ Când duduia-i goală-puşcă/ N-am la tun... înălţător!” (La mulţi ani, artilerişti! - Confesiune, de Stelică Romaniuc)
Tunul este specific armatei, chiar dacă acum există tunuri de zăpadă, de apă, de spumă, de confeti și de ce mai doriți. Tunul variază în calibru, gamă, mobilitate, rată de foc, unghi de foc și de putere de foc. Diferitele modele și forme de tun combină și echilibrează aceste atribute, în funcție de folosința și necesitatea lor pe câmpul de luptă. Nu diferențiem încă „piesele de artilerie”.
Scurt istoric
Moto: „Ca tunar trăgea cu vervă –/ Punct ochit şi punct lovit –/ Dar de când e în rezervă,/ Tunu-i şade... ruginit.” (10 Noiembrie – Ziua Artileriei Terestre: artileristului pensionar, de Stelică Romaniuc)
Folosite pentru prima dată în China, că ei au inventat și praful de pușcă, tunurile au fost printre cele mai timpurii forme de artilerie care foloseau praf de pușcă, înlocuind de-a lungul timpului celelalte mașini de asediu cum ar fi berbecul, ca și armament pe câmpul de luptă. Dar s-o luăm mai pe-ndelete.
Așadar, descoperirea prafului de pușcă este motivul pentru descoperirea și perfecționarea armelor de foc, inclusiv a tunului. Chinezii din dinastia Song (960 - 1279) au folosit, conform izvoarelor istorice, țevi de bambus, care erau umplute cu praf de pușcă pentru a exploda. Cu acestea nu se putea trage, fiind numite lănci de foc. Toate cele despre China le-am văzut în 1980 în muzeul național de istorie din Beijing.
În 1980, în China
În dinastia Yuan (1271 - 1368), o dinastie mongolă, despre care am scris și noi, s-au folosit pentru prima oară țevi metalice cu un diametru maxim de 2,8 cm, și cu 34 cm lungime, care erau umplute cu praf de pușcă, proiectilele fiind săgeți, vergele sau schije de metal, dar și substanțe otrăvitoare. Dovada arheologică cea mai veche care atestă acest lucru provine din Manciuria, în 1288. Aceste „mașini” de aruncat săgeți au fost perfecționate ulterior în aruncătoare de flăcări și de rachete.
Tun de calibru 75 mm din 1897
Arma ajunge în Europa prin negustorii arabi, pe Drumul Mătăsii, despre care noi am scris (în „Jocuri de cuvinte - drum”), astfel de arme fiind amintite de călugării franciscani Wilhelm von Rubruk și Roger Bacon în 1256. În Europa armele de foc apar în prima jumătate a secolului al XIV-lea. În Italia (mai exact la Florența, 1326), de unde s-a răspândit cuvâmtul cannone, „tun”, este menționat „un proiectil din fier sau metal” (pilas seu palloctas ferreas et canones de metallo). Mai târziu aceste arme apar în Germania de sud, perfecțioanarea armei datorându-se și faptului că europenii voiau să folosească proiectile mai grele ca săgețile.
Apar mai târziu tunurile turnate din bronz, sau fier, de mare folos fiind experiența turnătorilor de clopote bisericești. Prin secolul al XVI-lea, în timpul împăratului Maximilian I, apar dificultăți provocate de supraîncălzirea tunurilor și a timpului îndelungat de răcire precum și crăparea sau fisurarea lor, observându-se astfel superioritatea bronzului. În aprilie 1629 turnătoria regală din Stockholm reușește să fabrice un tun de numai 123 kg ușor de manevrat, această greutate fiind redusă ulterior la 116 kg. Anii trec ca apa!
Tunul Țarului ( (Царь-пушка), cel mai mare tun cu ghiulele de piatră, care probabil n-a fost folosit niciodată, având numai scop reprezentativ (expus la Kremlin, https://ru.wikipedia.org/wiki/%D0%A6%D0%B0%D1%80%D1%8C-%D0%BF%D1%83%D1%88%D0%BA%D0%B0)
Din mijlocul secolului al XIX-lea, când prețul oțelului scade, au fost produse primele tunuri cu tragere rapidă (aici poate fi amintită firma lui Alfred Krupp din Prusia care reușește să revoluționeze industria de fabricare a armamentului), începându-se să se tragă și cu obuze. La sfârșitul secolului al XIX-lea în Franța se produce în 1897 un tun (canon) de 75 mm, un veritabil tun cu tragere rapidă, o caracteristică a acestui tun fiind lungimea redusă a spațiului de recul. Și uite-așa, această perfecționare a armamentului în Europa a permis mai târziu anexarea sau ocuparea de teritorii aparținând altor popoare din afara continentului european, apărând Imperiile Coloniale, de care mulți au uitat!
Recapitulâmd despre utilizarea tunurilor, mai aflăm că în Orientul Mijlociu, prima utilizare a unui tun de mână a fost în timpul desfășurării bătălieii de la Ain Jalut, în 1260, între mameluci și mongoli. Tunurile au fost folosite în Europa pentru prima dată, probabil, în Iberia, în timpul Reconquistei, iar de englezi prima dată în „Războiul de o sută de ani", la bătălia de la Crecy, în 1346.
Pe continentul african, tunul a fost folosit prima dată de Somail Imam Ahmad ibn al-Ghazi Ibrihim din sultanatul Adal în încercarea sa de cucerire a Etiopiei în 1529. Acestea au avut loc în perioada Evului Mediu, în care a apărut tunul standard, devenind mai eficient în lupta contra infanteriei și în asedierea cetăților. Tunurile cele mai mari ale Evului Mediu au fost abandonate în favoarea unui număr mai mare al altora, mai ușoare, și al mai multor altor piese de artilerie (vedeți în enciclopedia indicată mai jos).
Tunul a transformat și războiul naval în perioada modernă timpurie, astfel că forțele navale europene au profitat de puterea lor de foc. Pentru jefuire a devenit banal. Precizia și puterea distructivă a tunului au crescut semnificativ și tunurile au devenit mai mortale decât oricând, atât în folosința infanteriei, care cu întârziere a trebuit să adopte tactici diferite, cât și a navelor, care au trebuit să fie blindate.
În primul război mondial, majoritatea deceselor au fost cauzate de intrarea în luptă a artileriei, care a fost utilizată pe scară largă și în al doilea război mondial. Cele mai moderne tunuri sunt similare cu cele utilizate în al doilea război mondial, deși importanța armelor de calibru mare (ex. a tunurilor, a mortierelor) a scăzut odată cu dezvoltarea rachetelor. Despre lansatoarele de rachete noi am scris.
Și în secolul trecut au existat tunuri gigant. Fiindcă am pomenit de Krupp și de primul război mondial, amintim și de Dicke Bertha (Grasa Bertha) porecla mai multor piese de artilerie germane care au fost folosite pentru prima dată în primul război mondial „simțite bine” de inamici. Erau două modele cu calibrul 42 cm, denumite tunuri navale scurte, deși erau destinate utilizării pe uscat. Ele au fost folosite pentru distrugerea fortificațiilor. Nu există documente despre originea numelui, cu toate că exista o Bertha Krupp.
Modelul „Grasa” Bertha (tun naval scurt 12 L/16, în dispozitiv)
Cum nemții sunt buni la calcule, iată că ne prezintă că o piesă de artilerie ar fi costat 1 milion de mărci (cam 5.570.000 de euro astăzi) și a fost proiectată pentru 2.000 de lovituri! Fiecare obuz (că era mai mult tun-obuzier) ar fi costat aproximativ 1.500 de mărci (1.000 de mărci muniția + 500 de mărci „deprecierea” țevii), ceea ce astăzi corespunde la 8.400 de euro! Facem noi asemenea calcule? Canci!
Prima variantă a fost tunul naval „scurt” 12 L/16 („dispozitiv gamma"). Complexul Gamma avea o masă totală de 150 de tone și era transportat pe zece vagoane de cale ferată. Până în 1912 au fost construite cinci exemplare, iar în timpul primului război mondial au fost adăugate alte cinci tunuri și 18 țevi de schimb. Gigantisme!
Deoarece, după trecerea la războiul de tranșee, nu existau ținte pentru artilerie atât de grea, s-au căutat noi utilizări pentru suporturile pentru roți ale dispozitivului M. După examinarea mai multor variante, o nouă țeavă L/30 de calibru 30,5 cm a fost montată în cele din urmă pe „cărucior” suport. Piesa rezultată avea numele de Heavy Kartaune sau dispozitiv β-M. La sfârşitul războiului, se aflau pe front două baterii echipate cu acest tip de piesă. Folosea o încărcătură un obuz de 333 kg (erau ambalate câte patru). Bătaia (distanța) maximă de tragere era de doar 16,5 km.
Tub-cartuș (stânga) și proiectil (dreapta) în Muzeul de Istorie Militară Rastatt
Dispozitivul M trăgea un obuz greu de 810 kg (doar focosul avea 100 kg) până la 9300 m, iar cu obuze „ușoare” de 400 kg introduse în 1917 avea o bătaie maximă de 12.250 m. La începutul primului război mondial, piesa a putut fi folosită cu mare succes împotriva forturilor mai vechi belgiene și franceze, care erau realizate din beton nearmat sau erau doar parțial armate.
Ca să vedeți importanța unor tunuri gigantice germane, încheiem cu istoria printr-un film, Tunurile din Navarone. Este un film regizat de J. Lee Thompson în anul 1961. Scenariul a fost inspirat după romanul cu același titlu, scris în 1957 de scoțianul Alistair MacLean (audiobook la https://bookaudio.online/367-alistair-maclean-the-guns-of-navarone.html). În anul 1943, 2.000 de soldați aliați au rămas izolați pe insula Kheros. Operațiunile pentru salvarea lor sunt zădărnicite de două imense tunuri instalate de naziști pe insula Navarone. Pentru a elimina pericolul reprezentat de aceste tunuri, căpitanul Keith Mallory (Gregory Peck), caporalul Miller (David Niven) și colonelul Andrea Stavros (Anthony Quinn) sunt trimiși într-o misiune imposibilă: infiltrarea pe insula nazistă și distrugerea armamentului inamic. Restul....
Pentru „Jocuri de cuvinte - tun (2)” click aici: https://cronopedia.ning.com/profiles/blogs/jocuri-de-cuvinte-tun-2
Întregul fișier, în format pdf, este aici: https://storage.ning.com/topology/rest/1.0/file/get/10771901678?profile=original
NC, proromânn, pro întreaga Europă, antiimperialist
-->
Comentarii
Corect!
Jocuri de cuvinte – tun
https://cronopedia.ning.com/profiles/blogs/jocuri-de-cuvinte-tun
Jocuri de cuvinte – tun (1)
https://cronopedia.ning.com/profiles/blogs/jocuri-de-cuvinte-tun-1