Eram cinci când am plecat prin vecini la colindat.
O căciulă, cât o șură, înghițea ochi, nas și o gură
Strâmbă rău, de ger mușcată, până la genunchi căscată.
Vechi palton de-împrumut, greu, la poale descusut,
‘N jos de umeri mă trăgea; m-afundam ca o ghiulea
Sub ninsoarea ce cădea; mie, nici că îmi păsa.
Trenchea-flenchea umblam visând, când de cârd
M-am rătăcit; nu știu cum, nici nu știu când.
Și ningea, Doamne, ningea…cum bunica povestea:
Cât o poamă pădureață, cât un gălbenuș de rață
Cădeau fulgii, ca atunci, când bunicii erau prunci.
Prin zăpada afânată rătăcit umblam de ceată.
Traista goală flutura. Fugăream fulgii de nea
Iar cu limba afară scoasă din ninsoare lipicioasă
Ca din cozonac gustam. Doamne, câtă minte aveam!
Pentru ce-s plecat, uitasem. Lângă îngeri mă mutasem
Alb ca ei dar zgribulit; nu mai spun cât fericit!
Depărtat eram de case. Frigul se-aciuia prin oase.
Pui de om te-ai rătăcit, sau prin lume ai pornit?
M-a-ntrebat o stea din cer colindând cu Lerui ler.
Sub ninsoarea luminoasă mi-arăta drumul spre casă.
Poarta larg era deschisă. Ghem bunica, albă, ninsă,
M-aștepta îngândurată. Eu, cu mintea înghețată
Dar cu fața-mbujorată, am uitat că-s într-o gheată;
Și pășeam țanțoș, voios, cum se ține un cocoș.
-Dragul maici, s-a-noptat. Ai gătit de colindat?
Te-așteptam cu ceai fierbinte lângă toate cele sfinte.
Câți colaci ai adunat, mere, nuci, din colindat?!
-Drept să zic, n-am numărat - am mințit nerușinat-
Tare-am fost preocupat, cum mata m-ai învățat,
Să colind cât mai frumos; am stat tot cu ochii-n jos.
Când pe drum mă întorceam șapte lupi mă fugăreau.
Câinii noștri-s mititei, lupii, îți jur, mai mari ca ei,
Cam cât un vițel erau; și flămânzi… ce mai urlau…
Și-atunci, ca să scap de ei, lor le-am dat din colăcei.
Fugind banii i-am scăpat. Uite, buzunaru-i spart.
Îi găsesc la primăvara; când s-o dezgheța pe-afară.
Mă privești cam nu știu cum. L-am pierdut pe Moș Crăciun?!
-Ascultând aceste toate, cum să-ți spun eu, măi nepoate,
Cât ai fost la colindat șapte lupi, au tot urlat.
Nu ca ai noștri căței, cum îi știi, leșinați și mititei.
Nici viței abia-nțărcați nu erau, erau lupi adevărați;
I-am zărit de la fereastră, uriași cât junca noastră!
Și acum vreau ca să închei. Moșul, speriat de ei,
Prin noian făcând cărare și-a luat sacul în spinare
Și pe uliță în sus a fugit, cu capul sus. Și s-a tot dus.
Peste geamul înghețat un nas lung a desenat.
Asta am văzut târziu; altceva, sincer, nu știu.
-Dar, bunică…-Nici un dar. Nu vreau altă minciunică.
De când mama m-a făcut lupi în sat nu am văzut!
Hai, că-i noapte, treci în pat. Și mâine-i de colindat.
Până-n zi de Sânt Vasile; Așa-s pe-aici datinile.
Și, să mă învețe minte c-am mințit, n-am fost cuminte,
Iar de ea n-am ascultat, buna, cum s-a luminat,
Mi-a dat să fac rezumat și-apoi să-l trec pe curat
La povestea de la radio; știți voi, aia cu Pinocchio.
Veronica Șerban
(foto: sursa internet)
Comentarii
Sărbători fericite!