Tabără scolară la Năvodari.
Era jumătatea lui august și văpaia era mare. Trenul, constituit special în acest scop, mergea cu viteza melcului și oprea prin fiecare gară de pe unde înfuleca câte o gașcă nouă de puștani și fetițe atent mânați de profesori.
Într-un târziu, spre seară, am ajuns în Constanța. Aici, triați ca vitele la abator, am fost îmbarcați în niște autobuze Pobeda, alb cu albastru, și împrăștiați care pe unde.
Noi am ajuns la capătul Năvodarului, unde niste barăci ostășești fuseseră cât de cât modificate pentru a putea primi elevi în vacanță.
Deja ațipisem când am ajuns. Toa’ de chimie și toa’ de sport ne zburătăcesc înăuntru. Ne repezim la paturi care cum s-a nimerit și ... soileală.
Dimineață, un soare fantastic și proful de sport:
− Deșteptarea! Sculați jegoșilor.
Privim locul unde am ajuns. Deși proaspăt dată cu var, baraca de lemn stă să se prăbușească peste paturile de campanie, din fier, doar saltelele și rufăria sunt noi, restul pare a fi din secolul trecut. Facilitățile ordinare, n-am timp să dau cu apă pe ochi că:
− Trei ture de cazarmă! Marș! Marș! Tu ce ai?
− Mă piș pe mine... că n-am apucat, că a fost înghesuială...
− Nu fi fată. Fugi la boschet și aleargă după ăia!
Alergăm bezmetici până nu mai avem suflu și atunci toa’ ne privește cu dispreț:
− Haită de puturoși. Numa’ la țâta mumei, ăă? Eee, las că aici facem bărbați din voi. Marș la cantină. Te-ai pișat? Bun. Data viitoare, de-mi faci d-astea, ai să alegi pișându-te pă tine, marș!
Dincolo se aude glasul ascuțit al profei de Bio:
− Ce vă mișcați ca niște babe?! Atenție la mine: Un, doi, trei, ochii la mine! Un, doi, trei! Hai fetele... Ia s-auzim un cântec!
Asta ne mai încălzește...
Cantina e un dezastru, aștept, iminent, să ne pice tavanul în cap. Un tătar cu mutră fioroasă ajutat de niște copii identice dar miniaturale ne aruncă în față câte o farfurie de aluminiu, casată pe la vre-un penitenciar, cu un ochi de ou prăjit într-o slană groasă, o lingură de gem, un cubuleț de unt și un sfert de pâine neagră. La ce foame am în mine am curățat totul instant și am dat pe gât zeama lungă înobilată cu denumirea de ceai.
Ne încolonăm și mergem la plajă. Trăntim și vreo două-trei cântece patriotice. Cum n-au ieșit prea bine pe motiv de indolență, grăsanul de Octav a luat o palmă pe ceafă, am mai făcut și-încă o tură de plajă.
Ocolim duna de nisip ce ascunde o cazemată prăbușită și aproape rămân încremenit. În fața mea imensitatea. O senzație de pierdere ce mi-a muiat genunchii și pentru prima oară am realizat cât de mic, cât de de insignifiant sunt.
Proful mă ia de-o aripă:
− Ce-ai?
− Ați văzut? Ați mai văzut? Bâigui și nu-mi pot desprinde privirea.
− Am mai văzut. Termină. Ce? Ai agorafobie? Te duc la asistentă...
− Nu. Nu! Dar, tovarășul Profesor, priviți... eeee copleșitor! Suntem atât de mici...
− Filozofule! Mă-ta te-a făcut mic, eu am să te fac mare! Ochii la mine, marș și întinde cearșaful căci în, și își ia în mâna dreaptă cronometrul agățat de gât cu o zgardă de argint care-i tot lăsa urme pe gât, 10 secunde treceți la bronzat.
Mă conformerz și întind în briza mării bucata de cearșaf care mirosea a naftalină de-ți muta nasul din loc. ( Lasă Caterină că și-așa-îl pierde, îmi îndeasă bunică-mea în rucsac un cerșaf matusalemic scos dintr-un fund de dulap, măcar nu-l mai pișcă țânțarii!)
− Atenție! Toată lumea pe burtă! Ridică discreționar mâna iar peste dâmb se aude:
− Atenție... fetele!!! Pe burtă!
Mă întorc și eu, stoic... pe spate.
− Pe burtă, am zis, răcnește proful.
− Da’ To’a da’ eu pă spate n-am fost...
− Nu se contește. Marș pe burtă! Ori toți cu sula-n sus ori toți cu ea’nisip!
Și trec câteva zile, se făcuseră deja găștile și pândeam o neatenție a cerberului... Stănel, vecinul meu de cartier, prieten vechi și cu Octav, grăsanul, cei doi Stan și Bran care în mod aproape natural mi s-au aditivat, stăteau lipiți de mine:
− Crezi că o să meargă?
Studiasem îndelung mersul cestiunii: La gustarea de la ora 10.30, profu’ de sport o lua pe profa’ de biologie la o consultație de juma’ de ceas, cât mâncam noi, lăsând în loc pe Vulpe, băiatul Directorului de la Confecția, care o făcea pe vătaful.
− Trebuie! Acum!
Ne ridicăm și trecem dâmbul. Călcăm dezinvolt pe nisipul fetelor, și chiar atingerea lui pare mai catifelată...
Ne holbăm cătând să înregistrăm cât mai mult pe hard:
Sunt pe prosoape cu poponeața în sus.
Doina e întinsă lasciv pe o parte și ciugulește, precum o vrăbiuță, din brioșa cu gem primită la gustare. Mă vede și ochii îi sclipesc. Dau și eu să mă apropii, ochi în ochi cu ea, dar... se pare că pe undeva am greșit ceva:
− Cine v-a permis! Golanilor! Nu vă este rușine! Marș! Marș! Am să vă zic...
Se pare că avansurile înfocate ale profului de sport n-au avut chiar efectul scontat căci profa de biologie a revenit mai repede la puicuțele ei și ne-a prins în flagrant.
Oricum nu mai conta căci nici n-am simțit când am făcut pedeapsa de trei ture de plajă cu privirea încă plină de ochii catifelați și plini de promisiuni ai Doiniței.
Stan mi-aduce un bilețel. Scria simplu: Vii?
− De unde-l ai?
− De la o fată. Vrea să te vadă.
− Doina? Una așa, blondă și cu ochii albaștri?
− Îhâ! Mi l-a strecurat când făceam schimbul la cantină. A zis că va fi deseară, după stingere, la baraca prăbușită, știi... aia din fund acoperită de nisip.
Eu nu mai aveam stare iar anumiți oameni sunt inepuizabili. După ce am făcut un marș forțat până la epava submarinului Delfinul, care s-a umplut de glorie în război iar acum se afla în reparații, într-un doc improvizat de lângă Midia, am revenit la tabără flămânzi dar plini de entuziasm, în același autobuz Pobeda, unde To’a Profesor ne-a cântat, cu o plăcută voce de bariton, Dunken sailor, melodia din filmul Corabia sfărâmată : ”What shall we do with a drunken sailor, early in the morning?...”
− Marș în pat. Culcarea. În noaptea asta veți visa că sunteți eroi!
Aștept, întins în pat și înfrigurat, să adoarmă toți. Mă strecor pe lângă camera profului de la capătul colidorului.
Afară o spuzea de stele, august 18, trecut de 12 noaptea, o lună uriașă mă privește chiorâș și simt cum ceva se rupe-n mine. Mă înfrânez și alunec, nevăzut, către baraca blestemată. Doina e acolo. Luna îi aurește pletele blonde iar ochii îi sclipesc misterios. Îi i-au mâinile și îi sărut podul palmei așa cum am văzut la moșu-meu. Se moaie: Mihai... șoptește iar eu o acopăr cu sărutări. Are pe ea doar o rochiță albă din in topit. Mâinile mele încep să caute și ea gâfâie:
− Nu aici.
Mă ia de mână și mă trage în interiorul barăcii:
− Vezi? Luna va ajunge pe altar.
Rotesc privirea și bâigui:
− Ce altar?
Prin tavanul prăbușit luna decupează o stea luminoasă pe o masă de lemn plină de praf și paianjeni. Nu mă mai simt eu. Orice aș face parcă fire mă țin. Cumva mă împart în două: o jumătate, eu de mână cu Doina, cealaltă, un Eu profund care-și caută întrupare. Mai mult simt decât văd dar din umbră un chip apare. Este frumos, atent stilizat, dar neomenesc, o mască. O mască sub care se ascund doi ochi mari, negri și lucioși:
− Nu am greșit. Tu ești acela. Nu mă obliga să te omor.
Celălalt Eu se stabilizează și se ridică asupra-mi:
− Eu doar exist. Acum mă gândesc, la rându-mi, cum să-ți fac rău. Și ... Doina. Ea nu are nici o vină.
− Frumos din partea ta să te ascunzi în trupul unui copil... Ți-am urmat exemplul iar dacă această copilă neprihănită va avea de suferit, atunci, asta va fi doar din cauza ta!
Mă zbat în cleiul în care sunt prins:
„ Mai bine ucide-mă dar lasă copii să-și trăiască viața.”
„ Nu, Ailin. Nu ai înțeles. Combinația genetică va fi suficientă. Rămâi în trupul ăsta de împrumut. Nu de tine avem nevoie... și nici nu-i nevoie să intervenim. O să lăsăm copii să-și, cum ai zis, trăiască viața. Doar să deblocăm câteva inhibiții.”
Brusc preiau inițiativa. O arunc pe tăblia de lemn și sub razele calde de lună o cuprind cu brațele. Geme, se deschide precum un nufăr și mă preling în ea. O lovitură, două, la a treia intru și, în țipetele ei mici, mă zbat până când lumea începe să se rotească cu noi. Luna ne arde trupurile, ne absoarbe sudoarea, și atunci ea se cambrează într-un spasm final. Prins în capcana mușchilor ei, îmi vărs sămânța în încordări sublime, și-apoi ce mă sfârșesc într-o liniște absurdă.
Luna mai tresare odată deasupra noastră și apoi ne lasă în întuneric.
Prin spărtura din acoperiș doar câteva stele mai aruncă o geană de lumină.
Mă simt eliberat.
Încet, cu blândețe, ea se desface din îmbrățișarea mea. Aleargă afară și eu o urmez, cumva nehotărât căci ceva îmi șoptește:
„ Când ea va crește ne va oferi dezlegarea misterului care ești, Ailin. Acum e doar o purtătoare. Nu fi supărat, trebuia să se întâmple odată și odată iar scopul este nobil...”
„Nobil... Asta nici tu n-o crezi, și cu atât mai puțin șleatca aia care stă în spatele tău. Nu pentru umanitate vă doriți calitățile mele ascunse cu atâta grijă, ci pentru voi, pentru poftele voastre insațiabile și perverse.”
„ Am putea să te omorâm acum, dar știm că te vei muta în alt trup și ne va fi greu a te repera din nou. Rămâi captiv aici iar când conștiința-ți va reveni pe de-a întregul vom avea confruntarea finală, acum cu șanse mult îmbunătățite pentru noi. Adio Ailin. Puștiul nu-și va reaminti nimic. Nu încerca să forțezi căci îi vei arde creierul ăla mic!”
Mă scutur ca de o nălucă. Mă doare îngrozitor capul dar o văd intrând în mare ca o sirenă care se întoarce în mediul ei natural și o urmez.
Ne zbenguim ca doi delfini iar, când o rază roșie și trufașă de soare se ridică la orizont, și-i mângâie chipul, fuge râzând către dormitoare.
− Deșteptarea! Sculați dihănii amorțite! Marș la spălat! Trei ture de baracă. Care nu și-a făcut patul? Trece printre paturi :
Stan și Bran. Astea-s paturi făcute? Să văd cum sare banul! Tu, filozofule, ce mai ai?
− Am visat că sunt nemuritor!
− Ptiu, Doamne! Ce mă fac cu tine? Marș la spălător și dă cu apă pe ochi c-alfel ți-arăt eu nemurire de n-ai s-o poți duce!
***
-->
Comentarii