Plutesc. Pleoapele-mi cad grele pe gene,
Mă zbat, refuz ca timpul să-l opresc.
Imagini... fum și ceață... și-o grămadă de pene.
Una dintre ele mă-ntreabă: De ce lenevesc?
Cuvântu-mi doarme, ființa respiră greu...
Pașnică, pana-mi pătrunde-n trup.
Blegită, nu-mi dau seama că pana sunt chiar eu.
Străină de mine vreau să mă rup.
Îmi arunc zdrențele trupului dezmembrat
Pe-un drum de țară călcat de ploaie
Și apoi fug, de mine am uitat.
Chiar timpul s-a oprit să mă jupoaie.
Nu-mi pasă? Ba da, dar zac inofensivă
Nu am curaj să mă ridic!
Ideea (ce-a rămas din mine) e în derivă
Sorbește dorință dintr-un pas mic.
Sufăr. Ochii muiați în stropi zăresc
O altă pană măreață și spirituală.
Cerșesc îndurare, cu privirea-i vorbesc
Mă adună, mă ia la pieptu-i cu sfială.
Nu prind curaj, toată tremur, sunt șocată.
În dar primesc putere, în lacrimi o aprob
Încerc să mă ridic, dar cad debusolată.
O mână-ntinsă mă ridică din propriul colb.
După ce timpul a fugit peste noi
Și echilibrul mi-a pătruns în făptură,
Chiar dacă amintirea fuge înapoi
Prezentul se impune cu dezinvoltură.
-->
Comentarii
Îți mulțumesc pentru popas, dragă Aurelia.