La un nesuferit, mă gândesc!
Nesuferitul...
Nesuferitul...
Fraților! Nu știu cât oi fi de dușmănit sau cât dușmănesc pe lumea asta, dar este ceva care mă supără groaznic. Mă enervează cum n-am fost niciodată pe nicăieri și n-am dușmănit niciodată pe nimeni cum o fac acum cu beleaua asta ruginită...
Are așa... o artă în a mă simți când îi sunt pe aproape, ce nu se poate. Dacă doarme și trec pe lângă el, deși pășesc încet, aproape în genunchi, imediat ciulește urechile și-mi face cu limba și cu ochiul drept, adică s-o iau la dreapta..., pe poarta mare...
Când tace, rugina dracului, tocmai când zici că a... „mierlit-o”, c-a murit, tocmai atunci „învie”. Când îi sunt prin preajmă ia foc nu alta. Este zglobiu din cale-afară.
Am ajuns, de voie, de nevoie, când trec pe lângă domnia sa, să mă ascund după oameni, după căruțe cu porumbi, cu fân, să merg târâș prin șanț să nu mă vadă... Degeaba! El tot mă simte.
Face cum face, dă de ochii mei și râde de se topește. Cum v-am spus îmi face cu ochiul... ciudat rău de tot, hoașca dracului.
Nimic nu mă doare, nu mă supără mai mult și mai puternic decât jaful ăsta bătrân, cotoroanța asta care a îngropat mii de oameni și nu se lasă de loc, nu stă locului de loc.
Pâsâie după mine, mă șuieră, îmi face cu ochiul... haimanaua dracului, dar mai ales râde. Râde de rupe pământul când mă vede. Mereu mă uit dacă am toate hainele pe mine.
Nu știu dacă „mă iubește” cineva mai mult decât el!
Bătrână cum este, hoașca, cu haina ruptă-n genunchi și pantalonii în cot, are un simț diabolic al prezenței mele prin preajma-i nenorocită. Radar cosmic, nu alta!
De mă îndepărtez prea mult de hoașca turbată și-n călduri, rage și urlă după mine ca un turbat. Cred că de n-ar fi priponit cu sfoara de limbă ar lua-o la fugă după trupșorul meu.
Fraților, știți ce tare mă strigă nenorocitul!
Nu mă lasă nici să dorm.
Mă strigă și mă cheamă fiara, stă cu gura căscată după mine... de parcă aș fi ultimul...
Al dracului clopot!
Are așa... o artă în a mă simți când îi sunt pe aproape, ce nu se poate. Dacă doarme și trec pe lângă el, deși pășesc încet, aproape în genunchi, imediat ciulește urechile și-mi face cu limba și cu ochiul drept, adică s-o iau la dreapta..., pe poarta mare...
Când tace, rugina dracului, tocmai când zici că a... „mierlit-o”, c-a murit, tocmai atunci „învie”. Când îi sunt prin preajmă ia foc nu alta. Este zglobiu din cale-afară.
Am ajuns, de voie, de nevoie, când trec pe lângă domnia sa, să mă ascund după oameni, după căruțe cu porumbi, cu fân, să merg târâș prin șanț să nu mă vadă... Degeaba! El tot mă simte.
Face cum face, dă de ochii mei și râde de se topește. Cum v-am spus îmi face cu ochiul... ciudat rău de tot, hoașca dracului.
Nimic nu mă doare, nu mă supără mai mult și mai puternic decât jaful ăsta bătrân, cotoroanța asta care a îngropat mii de oameni și nu se lasă de loc, nu stă locului de loc.
Pâsâie după mine, mă șuieră, îmi face cu ochiul... haimanaua dracului, dar mai ales râde. Râde de rupe pământul când mă vede. Mereu mă uit dacă am toate hainele pe mine.
Nu știu dacă „mă iubește” cineva mai mult decât el!
Bătrână cum este, hoașca, cu haina ruptă-n genunchi și pantalonii în cot, are un simț diabolic al prezenței mele prin preajma-i nenorocită. Radar cosmic, nu alta!
De mă îndepărtez prea mult de hoașca turbată și-n călduri, rage și urlă după mine ca un turbat. Cred că de n-ar fi priponit cu sfoara de limbă ar lua-o la fugă după trupșorul meu.
Fraților, știți ce tare mă strigă nenorocitul!
Nu mă lasă nici să dorm.
Mă strigă și mă cheamă fiara, stă cu gura căscată după mine... de parcă aș fi ultimul...
Al dracului clopot!
05032017 – Rm. Vâlcea
Încă viul, Puiu Răducan
Încă viul, Puiu Răducan
-->
Comentarii