Când nopţile tăcute cearşaf mi le făceam
Şi suspinând, iubirea cu dorul le-mpleteam,
Visele frumoase, n-aveau aripi să zboare,
Eram, fără un nume, cum e în câmp o floare.
Când roabă, eu eram, vremelnicii stihii,
Cu anii de iubire închişi în stranii colivii,
Iar haina îmi era cernitul dar de moarte,
Eu rătăceam în gol prin lumile-nflorate.
Când gândurile triste s-au cuibărit în gene,
Florile iubirii creşteau pe drumuri ne perene.
Am pus sub lacăt greu speranţele brumate,
Am scris despre iubire, nicicând n-or fi uitate.
În visul de iubire, astăzi, cu aripile frânte,
N-oi înceta să urc pe-al vieţii vârf de munte,
Să îi zidesc azi temple, nu, nu este o trădare,
E legământ divin, accept (a Lui) crucificare.
-->
Comentarii
O poezie răsunătoare prin frumuseţea
şi delicateţea cuvintelor folosite.
Felicitări, Maria!
.
Aurora, cu drag