legendă
unde e eminescu, veronică,
cu ochii lui nemărginit de mari,
în care tu cu-ntâia stea răsari
și-apui cu el când zorii se ridică?
v-am urmărit prin codri de aramă,
pe la văratic sau pe la copou,
erai înfășurată-ntr-un mantou,
iar el bea vinul rece de la cramă.
teiul vă cheamă iar din când în când,
să poposiți la umbra lui cea dragă,
tu, veronico, dulce ca o fragă,
răsai frumoasă-n fața lui, plângând.
bat clopotele-n noaptea cea de vis
în deal la mănăstire e tăcere,
eminul ,veronico, iar te cere,
murind emin, și viața ta s-a-stins.
dar vara-i pe sfârșite-n filioara
și veronica-ți caută cărarea,
mă sting de dorul tău ca lumânarea,
otrava mea, emine, e povara…
în nopțile de vară-înstelate
luceafărul privește de pe cer,
până în zori când stele sure pier,
pe veronica-n somnul cel de moarte.
legenda a intrat în nemurire,
doar florile de tei în veci de veci,
au ruginit de toamne pe poteci,
cântând idila dintre ei: iubire.
joi, 11 iulie 2013
-->
Comentarii