Obosit de petrecerea dată în cinstea lui pe 24 februarie, Dragobete se odihnea pe un pat de cetină, aflat sub poala unui bătrân stejar. Dragobete, zis şi Năvalnic, este zeul iubirii la români, o ştie tot omul. Până şi copiii o ştiu.
Încă nu adormise, când a simţit că cineva îl bate pe umăr. Privind în spate, a zărit o creangă agăţată de straiul său.
- Ce-i, ce s-a întâmplat? a întrebat voinicul surprins.
- Nu te speria, e timpul să-ţi împărtăşesc o taină, l-a liniştit bătrânul arbore.
- Nu poţi amâna? sunt obosit, vreau să mă odihnesc.
- Nu, nu pot amâna. Mâine voi fi sacrificat, sătenii mă vor tăia pe motiv că sunt prea bătrân. Oamenii nu mai respectă pădurea, n-o mai consideră sacră, aşa cum au considerat-o strămoşii lor, şi nu vreau să se piardă povestea.
- Ce poveste?
- Legenda mărţişorului. O ştii?
- Nu n-am auzit-o.
- Atunci ascult-o, dar să nu mă întrerupi, ca să pierd firul poveştii.
- Te ascult cu atenţie, ştii că te preţuiesc!
În vremea când s-au petrecut cele ce urmează a-ţi împărtăşi, pădurea era un templu, prin ale cărui coloane vii, vântul hoinar se strecura voios, purtând poveştile de la o margine de pământ, la alta. Aşa a ajuns povestea şi la mine.Ca să nu se piardă, am ascuns-o în rădăcini, ca pe o comoară de preţ. O comoară tainică pentru urmaşii poporului care vieţuia pe aceste sfinte meleaguri-dacii.
Trecuseră câteva zile de la Sărbătoarea Iubirii, sărbătoarea închinată ţie, Dragobete. Înserarea se lăsase pe nesimţite, zăpada începea să se topească, iar miresmele pădurii îi fermecau şi-i tulburau pe cei cu inima sensibilă. Întreaga suflare era în aşteptare, chiar şi eu simţeam un freamăt în adâncuri.
Dragobete asculta vrăjit. Avea ochii închişi pe jumătate, iar inima îi bătea nebuneşte. Ca prin vis, el auzea povestea ce curgea lin.
Ceea ce îţi voi povesti, s-a întâmplat într-o noapte îndepărtată… de februarie. Mai erau câteva ceasuri, şi omenirea avea să treacă pragul în următoarea lună, martie. Muntele era scăldat în razele argintii ale lunii, iar strălucirea stelelor se reflecta în miile de cristale ale zăpezii. Uneori, liniştea era tulburată de căderea câte unui con de brad.Nu adormisem încă, meditam la venirea primăverii. Eram tânăr pe atunci, mugurii mei se grăbeau să înfrunzească, deja, undeva, pe vale, înfloriseră cornii. Şi, stând aşa pe gânduri, am simţit o pală de vânt căldicel, care se strecura printre brazi scuturând zăpada de pe ramuri. Mijea de ziuă, cerul începuse a se înroşi spre răsărit, semn că până la ivirea soarelui nu mai era mult. Drept să-ţi spun, nici n-am simţit când a trecut noaptea, ultima noapte a lui februarie. Când mi-am revenit, era deja 1 martie.
Încă ameţit, am auzit un sunet ce părea straniu în liniştea de dinaintea apariţiei soarelui. La început, am crezut că e vântul, dar sunetul semăna cu un vaier, parcă cineva cerea ajutor. Nu vedeam decât plapuma zăpezii aşternută peste tot, în jur. Să fi fost şopotul izvorului de la piciorul stâncii? Să fi fost vântul ce se zbenguia printre coroanele copacilor? Nu mi-am putut da seama.
Când sunetul era gata să se stingă, am zărit, rezemată de trunchiul meu, o fecioară neasemuit de frumoasă. Era delicată copila, cu chip alb de marmură, cu părul de aur unduindu-i-se pe umeri, cu gene lungi şi blonde, ce ascundeau doi ochi de culoarea toporaşilor. Piciorul îi era mic şi delicat, iar întrega-i făptură emana căldură, iubire şi un parfum discret. Pe umeri avea o mantie în culoarea smaraldului, pe care erau pictate flori, fluturi şi păsări ce păreau vii. Pe cap purta o coroană de flori nemuritoare. Părea venită din altă lume. Îi simţeam trupul fierbinte şi…Doamne, pe moment, am crezut că sunt om, dar când am vrut s-o îmbrăţişez, mi-am dat seama că sunt neputincios. Fluviul sevei îmi alerga nebuneşte, din rădăcini până în creştetul coroanei. Mi-a trebuit ceva timp ca să-mi revin…Atunci, am realizat că sunetul venea dinspre un clopoţel alb, ridicat deasupra zăpezii, iar ceea ce părea vaier, era, de fapt, cântul biruinţei. Clopoţelul delicat străpunsese stratul de zăpadă din dorinţa de a vesti venirea primăverii.
- Înţelegi, Dragobete? Copila ce-mi îmbrăţişa trunchiul, transferându-mi din căldura ei, era o zână. Zâna Primăvară. Melodia suavă a fost auzită şi de ea, dar bietul ghiocel, căci aşa se numea firavul clopoţel, răsărise sub o tufă spinoasă.
De bucurie, şi plină de compasiune pentru ghiocelul atât de plăpând, ea s-a apucat să îndepărteze ramurile spinoase ce-l umbreau. Înfuriată, Iarna, care nu se lăsa dusă, a chemat crivăţul care a suflat asupra ghiocelului… şi l-a îngheţat. Blânda Primăvară a acoperit clopoţelul fragil, cu palmele ei încălzite. Dar, din nebăgare de seamă, zâna s-a rănit într-un spin, şi o picătura de sânge s-a prelins pe ghiocel. Căldura sângelui a dat puteri florii să reînvie. Astfel, Iarna a fost învinsă.
De atunci, roşul din şnurul Mărţişorului simbolizează sângele Primăverii… căzut pe albul zăpezii.
Înţelepţii spun că în tâlcul legendei se află adevărul. Şi, cine vrea să-l afle, îl află…
(FloareaCărbune)
-->
Comentarii
Frumoasă legendă!