(Înţelept anonim)
Capitolul 21
LIMBAJUL VOCII UMANE. PARAVERBALUL
Undeva, cândva, citeam o amuzantăpovestire autobiografică a lui Mark Twain. Scriitorul îşi justifica întârziereala o petrecere cu o frază de genul:
„Îmi cer scuze, Doamnă! A trebuit să oînjunghii pe mătuşă mea şi treaba asta mi a luat ceva timp”.
Rosteacuvintele răspicat, pe un ton serios şi natural, în timp ce oferea gazdeiuriaşul buchet de flori. Doamna a răspuns natural: „Nu face nimic. Bine aţivenit!”.
Mizez pe forţa de sugestie a scurtei poveşti pentru a treceîmpreună graniţa dintre mesajul cuvintelor (verbal) şi cel al vocii care lerosteşte (paraverbal). Faptul remarcabil în această întâmplare este acela că,dincolo de cuvinte, vocea firească în ton, modulaţie şi ritm făce ca mesajulcuvintelor să fie ignorat. Primirea musafirului întârziat decurge de ca şi cumnu s-ar fi spus nimic neobişnuit.
Atunci când înţelesul cuvintelorcontrazice mesajul vocii, în mod involun¬tar şi inconştient, acordăm mai multcredit vocii şi tonului decât cuvintelor. În povestire, mesajul luat în seamă degazdă a fost cel paraverbal, transmis exclusiv la nivelul vocal al comunicării.În registrul limbajului paraverbal, vocea se înalţă mai presus de conţinutulcuvintelor. Tonul face muzica. Limbajul pur al vocii poate fi lipsit de conţinutverbal, dar nu de emoţii.
VOCEA
Aminteşte-ţi o conversaţietelefonică sau una purtată cu o persoană necunoscută, căreia nu-i vedeai chipul!Ştiai că, în clipa în care rosteşte primele câteva cuvinte, persoana dezvăluiebrusc o uriaşă cantitate de informaţii despre sine?
Afli instantaneu dacăeste bărbat sau femeie, tânără sau în vârstă, calmă sau nervoasă, liniştită sausperiată, odihnită sau obosită, energică sau moale, hotărâtă sau şovăielnică,grăbită sau răbdătoare, sinceră sau prefăcută, dominatoare sau supusă,cooperantă sau competitivă, prietenoasă sau ameninţătoare şi încă o sumedenie dealte „date primare” despre acea persoană.
Surprinşi sau nu, vom accepta fărărezerve faptul că toate aceste informaţii despre acea persoană ţi-au fosttransmise nu atât prin înţelesul cuvintelor rostite de ea, cât prin tonul şimodulaţia vocii sale. Iată o primă lecţie banală, dar plină de tâlc, bună pentrua netezi drumul către ceea ce numim limbajul vocii sau paraverbalul.
Dinpăcate, vorbitori şi ascultători deopotrivă, ne-am obişnuit să fim atenţi maicurând la ceea ce spun cuvintele, limbaj verbal, decât la ceea ce spune voceacare le rosteşte, limbaj paraverbal. La nivel conştient, deja acordăm cuvinteloro importanţă exagerată, nemeritat de mare şi, mare greşeală, ne antrenăm zilnicîn marginalizarea mesajului vocii care le rosteşte.
Iniţiatic şidemonstrativ pentru exerciţiul limbajului paraverbal, mai înainte de o abordaresistematică, vom face un popas instructiv asupra câtorva manifestări vocalelipsite de conţinut verbal, cum ar fi râsul, geamătul, oftatul, tusea seacă şidresul vocii.
Râsul
De cele mai multe ori, râsul este o manifestareumană asociată veseliei, destinderii şi bucuriei interioare. Elibereazătensiunile psihice şi lucrează ca un puternic factor antidepresiv. La nivelfiziologic, pe durata unui râs autentic, mişcările ritmice ale diafragmeistimulează secreţia unor endorfine care amplifică buna dispoziţie. Ce-i drept,acelaşi mecanism este pus în funcţiune şi pe durata unui plâns zguduitor, cuparadoxal efect liniştitor.
Există însă şi un râs amar, fals, însoţit de oexpresia contradictorie a feţei, cînd colţurile gurii sunt căzute. Are oreverberaţie disonantă şi tristă. Zâmbetul şi râsul sunt strâmbe atunci când uncolţ al gurii este ridicat, iar altul căzut. Zâmbetul strâmb este afişatpoliticos de şeful care refuză o favoare sau de bancherul care refuză un credit.
Există şi un râs dispreţuitor, un altul răutăcios şi încă un altulbatjocoritor. Sunt falsuri. Râsul fals şi artificial este o imitaţie a râsuluicurat şi sănătos.
Râsul este o manifestarea a vocii, a mimicii faciale, aîntregului corp. Claudia Schäfer, expert în limbajul trupului, a bservat că, peo scară de la unu la zece (1-10) a intensităţii unui râs din ce în ce maiautentic şi debordant, se întâmplă gradual şi aproximativ în succesiuneaindicată, următoarele maifestări non-verbale:
• Întâi surâsul şi, apoi,izbucnirea în râs;
• gura se deschide din ce în ce mai larg;
• colţurilegurii se deplasează tot mai în lateral, spre urechi;
• nasul se încreţeşte;
• sunetul se apropie tot mai mult de strigăt sau lătrat;
• ochii seînchid “cu lacrimi”, iar pielea din jurul lor face dungi multe şi mici;
•capul cade tot mai pe spate şi umerii se ridică;
• apare o mişcare delegănare a trupului;
• persoana se auto-îmbrăţişează (autoatingere),cuprinzându-şi trupul cu mâinile;
• declanşează un mod oarecare de a batedin picioare.
În urma cercetării mai multor eşantioane de vorbitori ai unordiverse limbi europene, Vera Birkenbihl, directoarea Institutului German deStudii Cerebrale, propune o clasificare sumară a expresiilor râsului,identificate după vocala dominantă, articulată involuntar. În această idee,autoarea invită la nuanţare, făcând o distincţie subtilă între între cîtevamoduri de a râde:
Haha!
Râsul “în A sau Ă”, debordat prin gura largdeschisă şi pornit din inimă, este cel mai sănătos, mai terapeutic şi contagioscu putinţă. El exprimă vitalitate, bună dispoziţie şi sinceritate. El oferă şianturajului o senzaţie de uşurare şi eliberează unele tensiuni psihice. Estereconfortant şi contagios în sensul cel mai pozitiv posibil;
Hehe!
Râsul “în E” este un fel de a râde behăit, cel mai adesea, aruncând o mascăveselă peste o atitudine răutăcioasă sau ameninţătoare. Intenţia ascunsă înspatele râsului “în E” este mai curând una de distanţare, înfricoşare saudevalorizare a anturajului. Este un fel de a “râde în nas”, a râde de cineva saua râde de ceva. Un fel de a râde dispreţuitor, batjocoritor, maliţios. Deregulă, majoritatea persoanelor care aud un “râs în E” resimt mai curâd teamă şialte emoţii neplăcute. Râsul „în E”nu este contagios, altfel decât accidental,când anturajul mimează sau împărtăşeşte maliţia. El maschează stări subtile denesiguranţă şi teamă.
Hihi!
Râsul “în I sau Δ este mai curând unchicotit, un râs naiv, de “gâsculiţă”. Adesea, pare a fi un fel de râde scăpatfără voie de câtre cineva care ar fi vrut mai curând să-l reţină şi să-şiînfrâneze nişte impulsuri şi porniri vinovate. Râsul “în I” pare să exprimeadesea o bucurie infantilă, vinovată şi reţinută totodată, de a încălca oregulă, o conduită.
Hoho!
Râsul “în O” este un fel de râde careexprimă şi indică surpriza de a se fi întâmplat ceva plăcut şi hazliu, în mod cutotul neaşteptat. Totodată, râsul “în O” are adesea ceva uşor forţat, încărcatcu o doză de neîncredere, încă neîmprăştiată. Este şi motivul pentru care,adesea, râsul “în O” nu destinde atât pe cât tensionează.
Huhu!
Râsul “în U”, mult mai rar întâlnit decât celelalte modalităţi de a râde,poartă o încărcătură morbidă, cu tonuri de sarcastic şi lugubru. Seamănă cuţipătul cucuvaiei şi cu urletul lupilor şi nu mai este vorba de un râspropriu-zis, ci mai curând de o parodie de râs, care exprimă spaime şi angoase.Nu are nimic vesel.
Geamătul şi oftatul
Ne referim la manifestărilevocale din gama gemetelor şi oftatului lipsite de un conţinut verbal explicit.Ce-i drept, semnificaţia lor depinde, în general, de context. Nu sunt nefireşti,dacă se manifestă rar şi accidental. Se pot transforma într o problemă realădoar atunci când intervin repetitiv şi sistematic în vorbire şi se repetăobsedant, indiferent de context. Când ajung să se manifeste spontan, mai degrabăfără a fi conştientizate de persoane care le emit cu frecvenţă mare.
Estevorba de acele persoane marcate de o tristeţe adâncă şi difuză, aproapecontinuă, care oftează şi gem, aproape indiferent de context şi anturaj. Atunci,pot fi interpretate ca semnale paraverbale ale unui pesimism profund, ale unordepresii sau ale unor frustrări şi suferinţe interiorizate, refulate, scăpate desub controlul conştientului. Dacă aceste manifestări vocale nu sunt corijate dintimp, atitudinea morbidă şi depresivă a persoanei riscă să declanşeze frecventmaladii organice, induse psihosomatic (Birkenbihl).
Partea proastă esteaceea că astfel de persoane ajung repede să fie mai curând evitate sau ocolitede ceilalţi. Suferinţa lor tinde să devină contagioasă şi ajung să inducă şiaturajului o anumită doză de tristeţe şi depresie. Cu timpul, oameniiiremediabil trişti sunt izolaţi, iar asta îi face şi mai trişti, motiv pentrucare vor ofta şi mai des. La fel se întâmplă şi persoanelor care nu maiprididesc să se vaiete şi jeluiască. În vorbirea lor se instalează un ton totmai văicărit şi plângăcios. Există poate şi un gen anume de „jelanie mioritică”,caracteristică românilor, mai ales celor din vechiul regat.
Abordate într-omanieră terapeutică, emisiile superflue de oftaturi, gemete şi jeluiri mai multsau mai puţin gratuite, pot fi conştientizate, oferind acestor persoane o şansă.
Tusea şi dresul vocii
Există persoane la care tusea seacă saumaniera insistentă de a-şi drege vocea înainte sau în timpul rostirii unorcuvinte are o cauză organică, bine determinată, cum ar fi iritaţiile şirăguşeala produse de fumat sau răceală. Acest fapt nu pare a fi nefiresc, darinvită vorbitorul să-şi asume responsabilităţi în sensul grijei pentru voce.
Cu adevărat, însă, nu despre astfel de persoane şi situaţii dorim să vorbimaici. Aceste semnale ale vocii transmit mesaje mult mai subtile şi importante,atunci când tusea seacă şi dresul insistent al vocii nu au o cauză organicăexplicită. Ele semnalează faptul că persoana care le produce este chinuită de o„iritaţie” de natură psihică Aceasta poate fi o apăsaare, o presiune internăcauzată de o îngrijorare, de oboseală avansată, de tristeţe sau de disconfort decare încearcă să scape, să se dispenseze. Dacă astfel de manifestări nu suntluate în seamă şi tratate sau corijate la timp, ele se cronicizează şi pot aveaurmări psihosomatice grave.
LIMBAJUL PARAVERBAL
Mesajul paraverbaleste codificat în manifestările vocale şi în elementele prozodice care însoţescvorbirea, provoacând reacţii afective independent de înţelesul cuvintelor.Intervenţia paraverbalului peste conţinutul verbal propriu-zis provoacăintensifi¬carea, slăbirea, distorsionarea sau anularea semnificaţiei cuvintelor.
Câteva exemple:
• Hoţuleee!! Cuvântul hoţule, fie strigat cu urăcuiva care jefuieşte, fie murmurat tandru cuiva drag, îşi schimbă semnificaţia odată cu tonul vocii;
• Fraza: Îmi face mare plăcere să te întâlnesc! Cespune de fapt atunci când este rostită pe un ton repezit şi batjocoritor?
Asta nu înseamnă, Doamne fereşte, că nu contează înţelesul cuvintelor.Contează desigur, dar este ca miezul dintr-o nucă; ajungem la el numai dacăspargem coaja.
Mesajul paraverbal nu pare a fi adresat atât raţiuni şiconştientului, pe cât inteligenţei emoţionale. Mânuit cu abilitate, el devine unputernic instrument de influenţare a auditoriului sau anturajului de oricenatură, de la cei dragi din jurul nostru până la clienţi sau parteneri denegocieri.
Mesajul paraverbal empatizează, încurajează, intimidează, menţinepresiunea, cedează controlul, obţine autoritatea, aprobarea sau refuzul cu maimare uşurinţă decât cel verbal.
Puterea vocii
Propuneţi o temă de discuţie pătimaşă unui grup de comunicare, format dinpeste zece membri, aflaţi într o încăpere cu luminile stinse. În cursuldezbaterii, moderatorul grupului se va retrage discret din confruntare, lăsândgrupul să negocieze liber.
Dacă dezbaterea este aprinsă, chiar pătimaşă,membrii grupului vor interveni la întâmplare, vor vorbi mai mulţi deodată, sevor bloca unii pe alţii şi vor forma bisericuţe. Practic, cei mai mulţi dintrevorbitori nu mai sunti auziţi de câtre toţi ceilalţi membri ai grupului.
Cutoate acestea, din când în când, unii vorbitori reuşesc să reducă grupul latăcere şi să l pună în poziţie de ascultare. Când vorbesc ei, pur şi simplu seface linişte.
Identificaţi cu grijă şi înregistraţi pe bandă momentele degraţie când întreg grupul ascultă. Evaluaţi înregistrarea şi comentaţi în grup.Veţi descoperi secretul celor care s au făcut ascultaţi.
În mod normal,secretul va fi acela că tonul şi volumul vocii au fost decisive, iar nucuvintele.
Studiul vocii umane a dovedit că fiecare persoană are oamprentă vocală unică. Pe Pământ, nu există două voci absolut identice, darelementele prin care poate fi influenţat auditoriul râmân fundamental aceleaşi.
Tonul vocii
Tonul vocii este important atât ca tehnică vocală, câtşi ca instrument de convingere. Tonul vocii este cel care transmite sentimenteleşi atitudinea, pe când cuvintele transmit doar informaţia.
Tonul „de bază”,recomandat atunci când vrem să fim convingători, este cel „parental”, al unuipărinte, profesor, preot sau judecător. Acesta înseamnă o voce joasă, careexprimă calmul şi autoritatea, oferind încredere. În mod normal, vocea joasăeste însoţită de un fel de a vorbi rar şi apăsat. Psihologii spun că, atuncicând primeşte mesaje pe „ton parental”, creierul uman are o reacţie automată desupunere. În schimb, el are tendinţa de a ignora sau a trata superficialmesajele primite pe „ton de copil”.
Tonul înalt, strident sau smiorcăit, decopil îmbufnat, fie nu prea este luat în seamă, fie trădează nemulţumire,provocare la conflict verbal, teamă sau nervozitate. „Tonul de copil” convingegreu pe cel care ascultă. La nivel subconştient, ascultătorul percepe copilulnesigur, fără experienţă şi autoritate, încă neisprăvit (Bruno Medicina, 1998).Atunci când tonul vocii nu-i adecvat cu aspectul exterior al vorbitorului, avemde-a face cu o persoană care se preface.
„Tonul parental” obţine efect deautoritate, atenţie şi persuasiune pentru că personifică mama, tatăl, bunicul,şeful, profesorul sau alte figuri parentale. El transmite mesaje subliminale demare încredere, competenţă şi experienţă. La nivel inconştient, el evocăpoveţele înţelepte ale părinţilor şi cere supunere.
Când vorbitorul estetensionat sau anxios, corzile vocale se întind ca şi corzile unei viori. Vocease subţiază, devine stridentă, zgârie şi scârţâie. Calmul şi relaxarea fac tonulsă coboare şi vocea devine plină, sigură. Când suntem obosiţi, speriaţi,precipitaţi, vocea devine aspră, gâtuită.
Volumul vocii
O voceputernică poate fi dovada unei personalităţi de mare forţă şi vitalitate, dar şia nevoii de a ne simţi importanţi sau a incapacităţii de a stăpâni un pătimaşimpuls interior, de exemplu, o izbucnire de furie. O voce forţat puternică poatefi doar o compensare adusă unei slăbiciuni. Volumul vocii ne poate asigura unloc mai în faţă sau mai la coadă, pentru că ne face să dominăm sau să ne lăsămdominaţi.
Oamenii moi, timizi, lipsiţi de vitalitate şi putere, vorbesc maicurând încet şi şovăitor. Se tem să exteriorizeze ceea ce simt, se inhibă şi fierămân periculos de liniştiţi, fie îşi pierd suflul. Până şi la mânie, trupul lorsecretă puţini hormoni de luptă, adrenalină şi noradrenalină. Cu toate astea,volumul redus al vocii poate fi şi un semn al modestiei, discreţiei şisiguranţei de sine.
Volumul vocii depinde de plămâni si capacitateatoracică, de calitatea corzilor vocale, de respiraţie, de poziţia corpului şimulte alte elemente care pot fi antrenate prin exerciţiu. Volumul vocii poate fişi trebuie susţinut prin dilatarea cutiei toracice. Volumul este mai uşor deantrenat şi controlat decât tonul. Ritmul şi forţa respiraţiei sunt esenţialepentru voce. Marii cântăreţi de operă stau dovadă. Reglarea volumului ţine seamade mărimea încăperii, a auditoriului şi a zgomotului de fond.
Amplificareavocii poate avea două motivaţii. Prima priveşte situaţiile în care un bătăiosvrea să se impună cu glas „mare”. Volumul vocii creşte ca reacţie de luptă (VeraBirkenbihl). A doua priveşte situaţiile în care vorbitorul pasionat, prins dediscurs, acţionează energic, entuziast. Dă impresia că este agresiv, chiar dacănu doreşte asta şi nici măcar nu-i conştient de acest lucru.
Plămânii suntprincipalii responsabili de volumul vocii. Secretul reuşitei ţine de respiraţiabună şi grija de a păstra suficient aer în piept.
-->
Comentarii
Comunicarea se realizeaza pe trei niveluri: Logic, Paraverbal, Nonverbal
Daca intre aceste niveluri nu sunt contradictii, comunicarea poate fi eficace. Daca insa intre niveluri exista contradictii, mesajul transmis nu va avea efectul scontat.Tipuri de comunicare:Comunicarea intrapersonala . Este comunicarea in si catre sine.Comunicarea interpersonala. Este comunicarea intre oameni.Comunicarea de grup. Este comunicarea intre membrii grupurilor si comunicarea dintre oamenii din grupuri cu alti oamenii.Comunicarea de masa. Este comunicarea primita de sau folosita de un numar mare de oameni.Comunicarea are o foarte mare influenta asupra personalitatii deoarece in ziua de azi individul se defineste in functie de ceilalti iar comportamentul reprezinta o constructie a persoanei in interactiunea cu ceilalti. Interatiune atrage concomitent comunicare.Sinele se construieste in interactiune cu ceilalti. In felul acesta, definirea unei situatii nu este niciodata strict individuala, desi apare astfel; in acelasi timp, nici individul nu este doar o oglinda a celorlalti, ci introduce note personale in orice evaluare si raspuns. Cu cat se comunica mai mult cu atat cresc sansele de a se crea personalitati puternice. Comunicarea este cheia individului spre societate si integrarea in aceasta.Lipsa comunicarii atrage o indepartare iminenta fata de grup, echipa, societate, etc.Daca luam in discutie termenul de grup observam caci, chiar societatea din care facem parte este un grup. Grupul inseamna reguli, reputatie, tel, munca in echipa, etc . Sensuri determinate de interanctiune deci de comunicare. Atata timp cat exista o buna comunicare exista si un randament maxim, insa daca aceasta lipseste se poate ajunge la disensiuni sau, chiar mai rau.Arta de a comunica nu este un proces natural ori o abilitate cu care ne nastem. Noi invatam sa comunicam. De aceea trebuie sa studiem ce invatam ca sa putem folosi cunostintele noastre mai eficient. Orice comunicare implica creatie si schimb de intelesuri. Aceste intelesuri sunt reprezentate prin "semne" si "coduri". Se pare ca oamenii au o adevarata nevoie sa "citeasca" intelesul tuturor actiunilor umane. Observarea si intelegerea acestui proces poate sa ne faca sa fim mai constienti referitor la ce se intampla cand comunicam.
Descoperiri recente în materie de inteligenţă emoţională acreditează ideea că omul ar avea două minţi; o minte care gândeşte şi una care simte (Daniel Goleman, 1990).
Limbajul verbal, codificat în cuvinte, pare a fi adresat aproape în exclusivitate minţii care gândeşte. Sensul denotativ al cuvintelor este procesat digital, la rece, la nivelul cortexului cerebral. Doar unele sensuri conotative şi semnificaţii abisale ale cuvintelor pot angaja senzorial şi emoţional alte zone din creier, la nivel vizual, auditiv sau chinestezic.
În schimb, limbajul vocii şi al trupului sunt adresate preponderent minţii care simte şi par a fi procesate la nivelul unor formaţiuni primitive, reptiliene sau precorticale ale creierului uman. O anume parte din mesajul non-verbal pare a fi procesată numai la nivelul nucleului amigdalian, fără participarea conştientului.
Comunicarea verbală (cuvintele) invadează nivelul conştient al psihicului, în timp ce comunicarea nonverbală alunecă oarecum în afara conştientului. Într-o manieră simplistă, poate, acest mod de procesare a comunicării în creierul nostru explică întrucâtva tentaţia de a ne concentra pe cuvinte şi de a neglija restul comunicării. Şi aceasta în ciuda faptului că acest „rest” al comunicării este cel care ne influenţează deciziile şi comportamentele.