Mă-nfioară gândul că te-am lăsat afară peste noapte, cu draperiile trase. Ai stat aruncat la margine de univers și ai vegheat asupra lumii obscure, asupra deșertului în flăcări, asupra câmpiei măturate de vânturi reci și tăioase, spălate de ploi de lacrimi sticloase, te-ai răzvrătit în copacii cu ramuri crăpate de durerea mugurilor noi, ai căzut pe pământ cu florile străvezii de cireș și de măr sălbatic, ai călătorit pe râuri învolburate, te-ai rostogolit în gând până ai ajuns pe ape line acasă. Puteam să te pierd și fără tine m-aș fi sufocat , aș fi ars într-o clipă. Îmi spuneai zâmbind că nu vei pleca niciodată din mine, că oriunde vei fi, tot în mine te regăsesc.
Azi razele jucăușe ale soarelui mă pândesc de la fereastră. Îmi urmăresc pașii prin casă, dau strălucire cafelei care îmi alintă simțurile încă amorțite. Una, mai îndrăzneață, îmi sărută pleoapele. Are dulceața buzelor tale, are căldura ta. Obrazul roșește sfios ca la atingerea ta. Îmi cuprind umerii, strâng aerul în brațe. Ești aici. Te-ai mutat în brațele mele. Eu m-am înălțat iederă pe trupul tău,Te-ai strecurat într-un sărut și ai ajuns în inima mea. În fiecare pulsație ești tu, sângele meu devine lavă, tu mă cutreieri prin vene. Ies în grădină. În aer plutește aroma florilor. Mă întind sub copacul înflorit, mă uit la tine, închid ochii și visez că mă ningi.
Mi s-a făcut brusc frig, mi-e frică. Dacă-ntr-o zi, fără veste, ai pleca, aș putea trăi fără inima mea?
-->
Comentarii
Adevărat a înviat!
Hrisos a înviat!
PAȘTE BINECUVÂNTAT!