Doamne, ai pus în trecut atîtea siberii
– În minți înfierbîntate – și-n timpul verii,
Lungi vremuri pierduți în cețuri întunecoase,
Cuprinși de frigul ignoranței pătruns și-n oase.
Strigătele noastre din negurile adînci,
Reflectate în lungi ecouri, – lovite de stînci –
În cuvinte, – parcă zdrobite de o moară –
S-au copt într-o limbă, ca o pîine de secară,
În vetre de moșii pe meleaguri strămoșești,
Legate de-aceleași adînci simțiri românești –
Nedezrădăcinate din gurile părintești
De stăpînii răi din alte seminții pămîntești.
Roși la rădăcina graiului de ignoranță
N-au dezarmat în urgia vremurilor, cu speranță
În timpuri mai prietenoase, cristalul neșlefuit
Va găsi un „meșter” să-i dea luciri de zenit
Și minune a fost, acolo unde nu gîndești,
Pe plaiuri de legendă moldave, la Ipotești,
Luceafărul, cel mai strălucitor dintre aștri,
S-a ridicat din „Lacul codrilor albaștri”,¹°
Frate geamăn cu Afrodita, o conștiință
A neamului pentru trezire din ignoranță,
Fermecător în vers – parcă spălat în lumină,
Precum grîul curat separat de neghină.
La apostila lui Alecsandri, nimic nu e de spus:
„La răsăritu-ți mare se-nchină al meu apus “,²°
Așa că veșnică recunoștință îți vom purta,
Ridicînd cu respect pălăria, Mihai, Măria Ta!
Mircea Gordan 21.05.2013
¹° - Mihai Eminescu, „Lacul”
²° - Vasile Alecsandri, „Unor critici”
-->
Comentarii
Mulțam, Lenuș! Eminescului nu prea ai ce să-i adaugi, așa că am îndrăznit să-i aduc doar un elogiu...
Frumoase versuri!