Mă acopăr cu zâmbetul tău să-mi cânte noaptea basmele copilăriei. Păşesc cu tine peste bordurile anevoioase din cuvintele tale. Opresc maşinile cu farurile stinse când trec cu tine spre amurg. Numără-mi culorile din ochi până îţi frământ inima să devină fragedă.
Cu braţele întinse trec peste prăpastia din noi şi-ţi culeg perle vechi în propoziţii asimetrice să semeni cu o primăvară dornică spre paşi şi anotimpuri rămase fără ferestre.
Mâine clădeşti crengi una peste alta să se aprindă - a câta oară?! - în mijlocul pajiştei de ferigi, în umbra copacilor cu plete pământene. Sub ultima movilă, zori revendicaţi, clipe terestre în aripi, în ciuda timpului ars.
În fereastră un măr, un tablou, un şirag de mărgele, în interior - ecouri de sânge.
Suzana Deac
-->
Comentarii