Maestrul paradoxal - fragment

[Cati Urucu]

 Cartierul meu se afla în zona Dosul Morii, între cârciuma lui Bobocică, Alimentara lui Ouate, grădinile de zarzavat ale bulgarilor ciopleni și biserica lor catolică. Un capăt al străzii ducea spre groapa de nisip, vecină acum cu Centrala Termoelectrică București Sud. Casa primilor mei ani de viață avea o cameră joasă, din pământ, mobilată doar cu două paturi și un godin. În curte se înșirau încă trei case mici, un grajd și un cais. Bunicul Gheorghe căra nisip pentru ridicatul caselor. Poate aveam cinci ani când am intrat în grajd unde cei doi cai, Lola și Bălan, mă miroseau blând, suflând peste mine aer cald. Îmi plăcea asta. Mi se părea că primesc o binecuvântare din nările lor mari şi blânde. Bălan era aproape alb și, spre durerea mea, avea ochii sângerii. Era orb și mă întrebam cum de mai trage căruța pe străzi. Dar nu a trecut mult până am aflat durerosul secret. Cu puţin înainte să aflu cauza orbirii calului, un unchi m-a urcat în caruță și am plecat la cărat nisip. De data asta Bălan trăgea singur căruța. Din când în când unchiul îl lovea cu biciul şi asta mă durea şi pe mine, nu doar pe bietul animal. "Unchiule, de ce îl biciuiești pe Bălan?" am întrebat. "Altfel nu mai are putere să tragă și îl duc la abator", mi-a răspuns. "Dar acum de ce l-ai lovit iar?", am întrebat din nou, "Nu vede și când se sperie de ceva nu ia în seamă cum trag de hățuri, aşa că trebuie să-l lovesc ca să nu ne răstoarne cu căruță cu tot". De atunci am refuzat să merg la cărat de nisip. Peste un timp am intrat în grajd , să-mi mângâi prietenii. Aşteptam ca ei să-mi trimită prin nările lor dovada bucuriei de a mă simţi lângă ei. Bunicul era acolo. Vorbea cu cineva. M-am oprit, ca să ascult ce se întâmplă. El, bunicul, îl dojenea pe unchiul meu că a lovit calul cu biciul peste ochi. Am încremenit de durere. Un ţipăt, de groază şi de revoltă mi-a scăpat din adâncul inimii. Ce nenorocire auzisem?! M-au trimis imediat afară. Am ieşit plângând. Atunci , sfâşiat de durere, înţelegeam ce s-a întâmplat după ce , cu ceva vreme mai înainte, îi văzusem ochii sângerii. M-am întors, i-am vorbit plângând:,,Prietenul meu Bălan, suferi din cauza unui om. Şi eu sunt om, dar niciodată nu am să înţeleg, nu am să accept cruzimea semenilor mei!” A doua zi am intrat pe furiș în grajd să-l mângâi pe iertătorul meu prieten , Bălan. El, cu un ochi sângerând, m-a mirosit și a suflat aerul cald, dăruit de sufletul său iubitor, în părul meu blond. Am stat nemişcat, ca atunci când mergi la preot pentru spovedanie. Trist, într-un târziu Bălan și-a întors capul în căpița de paie. Au mai trecut câteva luni și am aflat că dragul meu prieten necuvântător a fost dus la abator. De atunci eram cel mai singur copil, curtea părea mai mare și rămăsese goală fără Bălan! M-am ascuns în spatele casei și am plâns. N-a mai avut cine să mă consoleze. Ştiam că Bălan ar fi suflat peste mine aerul cald, trimis odată cu blândeţea inimii lui. Dar plecase pentru totdeuana. Nu l-am uitat nici acum pe Bălan , sufletul drag, prietenul sincer!
Cati Urucu - Maestrul paradoxal - fragment

[Cati Urucu]

Vă mulţumesc mult!

[Lenuş Lungu]

Lecturat cu mare drag....Felicitări Cati!

[Vladimir Nichita]

Foarte emoționant.
Felicitări pentru minunata ta descriere, Cati !
           

[Pop Dorina]

Oare am postat-o unde trebuie?

 

[Ioan Muntean]

Mutaţi-o sub postarea cu regulamentul!

[Pop Dorina]

Vă mulțumesc.

[Nitu Constantin]

Sănătate!

[Ioan Muntean]