Pe drum, întunericul ne aşază-n şir indian,
eu sunt ultimul ce respiră sufletul pietrelor
şi lasă-n urmă umbrită secera lunii.
Pe laturi lumini îndepărtate muşcă din noapte
copacii se prind în mers odată cu noi,
tăcuţi într-o somnolenţă de păsări.
Ca într-un teritoriu uitat de ape
descopăr prima sete care arde-n piept,
merg cu pasul egal aproape dormind
fără să gândesc la ceva.
Îmi ordonez în memorie întâmplările trecute
le pun pe rafturi prestabilite
în care încap cu împrejurări cu tot.
Oraşul trebuie că se apropie fără orizont
e obosit şi el de aşteptări
cu dimineţi de ceaţă lăptoasă,
am o speranţă
ca orice soldat în marş.
Cu toţii aşteptăm s-ajungem la odihnă
mirajul unui somn
curge fluviu prin trup.
-->
Comentarii