http://filosofie-si-literatura.blogspot.com/2012/01/marea-deziluzie-eminesciana.html
Moto: ,,Ce a căutat pe aici acel pe care şi un Buddha ar putea fi gelos? Fără Eminescu, am fi ştiut că nu putem fi decît esenţial mediocri, că nu este ieşire din noi înşine, şi ne am fi adaptat perfect condiţiei noastre minore. Sîntem prea obligaţi faţă de geniul lui şi faţă de tulburarea ce ne a vărsat o în suflet.’’ - Emil Cioran
Ca să-l iubeşti pe Eminescu nu trebuie doar să-i citeşti poeziile ca pe o simplă literatură, ci trebuie să-i înţelegi gândirea filosofică, cugetarea profundă, etica – ,,lupta dreaptă’’(una dintre condiţiile vieţii fericite. E condiţia etică care, aplicată în practica socială de unele popoare, a dovedit că ,,lupta dreaptă’’ e condiţia fundamentală a fericirii, [a se vedea Denis de Rougemont - Elveţia sau istoria unui popor fericit], dar şi unele ţări protestante unde cuvântul dat, respectul pentru contract, pentru lege în general, e mai presus de credinţă), estetica - rafinamentul expresiei şi mai cu seamă ,,forma nouă’’ noua logică impusă de creaţia sa limbii române ,, a turna în formă nouă limba veche şi-nţeleaptă’’, (Scrisoarea II).
Starea de fericire individuală depinde, în mare măsură de starea de fericire generală a unei comunităţi, a unui popor, iar această stare de fericire generală este generată de cinstea şi corectitudinea statornicită în relaţia omului cu membrii societăţii şi cu instituţiile statului.
Dacă elveţienii sunt un popor fericit, atunci, starea lor de fericire socială este generată de ,,civismul lor ridicat’’, respectul pentru celălalt, respectul pentru îndatoririle ce revin fiecăruia în comunitate, de renunţarea ,,fără dramă’’ la egoismul individualist, pentru ca buna convieţuire să fie posibilă. La elveţieni, guvernarea se identifică cu buna administrarea banului public. Această atitudine de responsabilitate civică creşte gradul de încredere în semenul apropiat, în funcţionarii din instituţiile statului, în clasa politică; această atitudine altruistă reduce la minim conflictul psihic şi elimină nevroza socială. Toate acestea depind, în mare măsură, nu doar de oamenii politici de caracter, ci de logica şi psihologia limbii. Aşa cum a demonstrat filosofia analitică, pornind de la analiza logică a limbajului, există o corespondenţă biunivocă între logica limbii vorbite de o anume comunitate şi psihologia comportamentală a indivizilor care vorbesc limba respectivă. Prin urmare, chiar şi la cel mai fericit popor dintre popoarele europene, elveţienii - vor fi întâlnite, în funcţie de dominanta logică a limbii respective, atitudini psio-civice diferite. ,,Există anumite deosebiri în modul de a asuma calitatea de cetăţean: în vreme ce locuitorii cantoanelor din Elveţia alemanică o fac, în genere, cu o perfectă bună credinţă – ce poate fi confundată uneori cu naivitatea – cei din Elveţia romandă simulează o oarecare detaşare sau chiar o rezervă ironică. Spre a fi mai exacţi, ar trebui să spunem că această din urmă atitudine se întâlneşte numai la publicul citadin şi intelectual, la mijloc fiind o anumită ,, mauvaise conscience’’ de inspiraţie franceză, care în practica socială nu duce la defecţiuni grave.’’ (Denis de Rougemont – Elveţia sau istoria unui popor fericit, p. VI). Este evident că, în spaţiul în care locuitorii vorbesc germana, aceştia vor fi adoptat, fără îndoială, logica limbii germane şi comportamentul civic nemţesc. Conştiinţa civică este mai ridicată (şi nu se simt nici ofensaţi, nici ridicoli de ,,naivitatea’’ lor). În spaţiile în care locuitorii vorbesc franceza şi italiana, aceştia au adoptat logica acestor limbi şi comportamentul lor civic se înscrie cu oarecare detaşare şi ironie, în aşa numita ,,mauvaise conscience’’, în dominanta logicii generală, aceea a limbii germane (64%).
Aceştia au particularităţi de comportament, după cum spune Denis de Rougemont. Acest comportament afirmăm noi este corespunzător logicii limbii vorbite. Prin urmare, legătura între logica limbii şi comportamentul psio-social al individului vorbitor al limbii respective este o legătură biunivocă. Cu cât logică limbii este mai raţională cu atât discernământul moral este mai just aplicat, iar relaţia de încredere între oameni atinge cele mai ridicate niveluri şi drept urmare ,,sentimentul de comuniune socială’’ mai crescut. Nu întâmplător, Alfred Adler a propus acest concept a ,,sentimentului de comuniune socială’’; austriac, vorbitor al limbii germane, avea drept model de gândire, logica limbii germane, care are ca dominantă logica denotativă. Sentimentul de comuniune socială, are în concepţia lui Adler, în activitatea practică ,,forma colaborării în folosul celorlalţi.’’ (Alfred Adler – Sensul vieţii, p.45). Bunăstarea unei comunităţi, a unei naţiuni este dată de această activitatea practică a colaborării în folosul celorlalţi. La noi lipseşte cu desăvârşire sentimentul de comuniune socială şi colaborarea în folosul celorlalţi ca metodă practică de aplicare a eticii sociale. Individualismul, egoismul şi egocentrismul fac din politicianul român un etern demagog, pentru care binele înseamnă privilegiile pe care le obţine de la putere şi nu binele tuturor spre binele său. Cu cât discrepanţa dintre ales şi alegători este mai mare cu atât se simte politicianul român mai intangibil, un fel de zeu mioritic ce nu-i mai pasă de alegători. Absenţa sentimentului de comuniune socială, conduce inerent la o stare de insecuritate şi de inferioritate faţă de alte naţiuni. Încrederea se fundamentează pe raţionalitatea lucidă şi pe discernământul moral; credinţa pe iubire, cel mai adesea pe iubire absolută. Când iubim relaţia de încredere în celălalt se metamorfozează rapid în credinţă. Tendinţa iubitorului este de a vedea în iubit, nu un om, ci un supraom. De regulă, iubirea face apel la încredere în sens tare; iubirea mistifică psihicul, metamorfozând, la nivelul inconştientului, relaţia de încrederea în celălalt, în credinţă, făcând din cel iubit un mic zeu, iubitorul alunecând rapid în adoraţie. Un manipulator versat exercită asupra iubitorului o influenţă psihică de dominaţie absolută – iubitorul îl va adora pe cel iubit în sens mistic. El poate fi un ins profund imoral, un infractor de cea joasă spiţă. Ajuns la putere în fruntea unei comunităţi vorbitoare a unei limbi cu logica dominantă sofistă, cum este limba română, se va comporta ca un infractor, iar poporul îl va accepta tocmai, fiindcă prin logica sa efeminată) corespunde cel mai bine psihologiei vorbitorului unei limbi cu dominanta sofistă. Minciuna, la noi, stă mereu cu regele la masă. Prin urmare, Autocraţia poate foarte bine poza pe plaiul mioritic în democraţie. Aici, unde Constituţia, legile şi drepturile cetăţenilor sunt încălcate de oamenii preşedintelui şi de Preşedinte - democraţia e jalnică.
Femeile, a căror natură dominantă este iubirea, sau mai bine zis logica senzorial-sentimentală, au tendinţa de a mistifica realitatea şi de a metamorfoza relaţia de iubire din încredere, în credinţă. Când iubitul decade în ochii ei , asemenea credincioşilor care adoră o anume zeitate ce i-a dezamăgit în aşteptările lor, femeile îl părăsesc pe cel adorat. Simţindu-se înşelate sau frustrate au tendinţa de a-l distruge, la fel cum credincioşii îşi distrug idolii în care au crezut. În pofida protestelor mişcărilor feministe împotriva logicii clasice şi a celei modernem, ca fiind o logică dominant masculină, spun ele, această logică, pe care ,,bărbaţii ipocriţi’’ pretind a fi o ,,raţionalitate universală’’ , o ,,judecată obiectivă’’, ar fi doar un mijloc de a domina femeile. (a se vedea Andrei Cornea – Turnirul khazar, Ed. Polirom, Iaşi , 2003). Dar ele chiar vor şi se simt bine în postura de a fi dominate, ele chiar doresc să fie dominate, fiindcă iubitorul simte faţă de iubit plăcerea masochistă de a fi dominat. În fundamentul inconştientului ei, pentru o femeie are mai puţin importanţă ,,iubitul’’, pentru ea cel mai important lucru e relaţia în sine, legătura, ,,iubirea’’ comunicarea. Ea nu poate trăi fără a relaţiona, fără a comunica, are nevoie de o ,,legătură’’ ca de aer. Pentru ea mini-orgasmele (provocate de tandreţe, de vorbire, mângâiere, de o floare, un mic cadou, un flecuşteţ care generează ,,o stare magică’’, petting-ul cum îi spun englezii (jocul de-a excitaţia) - dansul, plimbare, atingerea, moda, cumpărăturile,etc.) produc plăceri net superioare orgasmului în sine. Pentru bărbat, (ca, de altfel, pentru orice mascul din regnul animal) orgasmul în sine e mai important decât toate aceste manifestări curtenitoare. Există însă, fără îndoială, momente când sexualitatea feminină este la fel de activă, ba chiar o întrece pe cea masculină, când orgasmul sexual este la fel sau poate mai puternic, decât în cazul bărbatului. Aceste momente corespund stării de îndrăgostire a femeii; este momentul când femeia se metamorfozează în bărbat. Metamorfozate în bărbat, în starea de îndrăgostire, paradoxal, femeile devin supuse ca nişte măicuţe. Să nu fim ipocriţi şi să recunoaştem deschis că, oricât de cocoşi ne-am da noi bărbaţii, în fiecare familie cântă găina. Chiar şi o feministă radicală ca Simone de Beauvoir , scriindu-i poetului Nelson Algreen de care era îndrăgostită îşi mărturiseşte supunerea. Supunerea este starea normală a oricărei femei îndrăgostite. ,,Voi fi cuminte, îi scria ea în una din sutele de scrisori adresate poetului, voi spăla vasele, voi da cu mătura, voi merge să cumpăr eu însumi ouăle şi prăjiturile cu rom, nu am să mă ating de părul tău, obrajii tăi şi umărul tău fără voia ta.’’ (Michel Winock – Secolul intelectualilor, p.448 [Letres á Nelson Algreen , op. cit.]) Starea de masculinizare a femeii încetează odată cu (dez)-îndrăgostirea. Odată trecută de faza erotică, femeia revine cu picioarele pe pământ, bine înfipte în concretul existenţial. Apetitul ei sexual scade odată cu diminuarea gradului de îndrăgostire. ,,Se ştie cât de scurt este focul dragostei la femeie, scria Dante, dacă nu este întreţinut continuu de priviri şi de mângâieri.’’ Atâta vreme cât e îndrăgostită plăcerea femeii îşi are obârşia în plăcerea bărbatului, orgasmul ei din orgasmul bărbatului (adesea orgasmul celor doi se petrece în acelaşi timp). Dar, odată trecută faza de îndrăgostire, femeia începe lupta pentru putere, lupta pentru dominarea masculului. Cu adevărat lupta dintre sexe începe când femeia a născut. Odată ce aduce pe lume progenitura, ea consideră rolul de seducătoare încheiat, simţindu-se o femeie împlinită, priveşte la odraslă asemenea unui creator care îşi contemplă propria creaţie. Din acest moment, dragostea ei pentru bărbat este transferată progeniturii; în această fază bărbatul trece în al doilea plan, devine ,,al doilea sex.’’
Metamorfozarea femeii, în faza erotică, într-un mascul agresiv sexual, este generată de excesul de testosteron produs de hipofiză în starea de îndrăgostire. Hipofiza funcţionează în ,,conexiune inversă’’, în aşa numita relaţie feed-back cu organele sexuale; hipofiza produce gonadotropinele, care stimulează hormonii sexuali şi invers, glandele sexuale menţinute active stimulează procesualitatea hipofizei. Dacă hipofiza îşi încetează procesualitatea, glandele sexuale se atrofiază (atrofiere care începe după menopauză). De regulă, momentul de maximă sexualitate la femeie are două faze şi coincide cu starea de fecunditate maximă; fenomenul se petrece în adolescenţă (15-25 ani) şi după 35 de ani, îndeosebi în faza critică când se apropie de menopauză. Femeia ştie, intuieşte inconştient, că pentru a creşte atracţia bărbatului, pentru a-l face dependent de ea, trebuie să-l supună la retenţie, căci odată lepădată sămânţa, ,,forţa dorinţei îi scade şi, în consecinţă, forţa ,, legăturii’’ se reduce şi ea.’’ ( Ioan Petru Culianu – Eros şi magie în Renaştere 1484). De aceea, ea prelungeşte perioada de curtare, care, pe lângă faptul că-i produce mini-orgasme, care o fericesc, îl ataşează tot mai mult pe bărbat, îl leagă de ea. Logica mintală dominantă a sexului frumos este logica sofistă, conotativă generată de psio-erotismul său senzual-sentimental care se manifestă ca atare la nivelul mentalului. Logica ei sofistă are marele har de a-l atrage, de a-l lega, de a-l fermeca bărbatul. În această combinaţie de senzorial şi logică sofistă, femeia este o farmazoană. Şeherezadă reuşeşte să-l farmece pe rege, nu cu goliciunea ei, ci mai cu seamă cu poveştile ei în cele o mie una de nopţi. Poveştile Şeherezadei au darul de a-l incita, de a-i stârni curiozitatea, de a-i fascina mintea sa cu logica ei feminină. De aceea regele, cu logica lui dominant raţională, le decapitase pe celelalte fecioare, devenite soţii, dar nu şi pe Şeherezada. Ea îl farmecă, îi diminuează percepţia lumii reale, îi adoarme raţiunea, îl ademeneşte cu logica ei sofistă în lumea poveştilor, în lumea imaginară a iluziilor. Şeherezada are marele dar (darul logicii sofiste) de a spune poveşti, de a-l iluziona, şi mai ales Şeherezada nu cedează din prima noapte ca celelalte; ea ,,ştie’’(simte cu intuiţia ei feminină) că un bărbat, care obţine uşor plăcerea erotică, o va părăsi rapid (îi va tăia capul ca şi celorlalte, chiar dacă ar iubi-o), tocmai pentru că bărbatul o va crede o pradă uşoară. De aceea, Şeherezada îi abate gândul de la sex, învăluindu-l cu vălul Mayei. Ea inventează, spune poveşti şi amână momentul până când îi intră în suflet acestuia, până când bărbatul simte că nu mai poate trăi fără ea şi nu mai există o alta pe lume asemenea ei. Efectul Şeherezada îi asigură femeii nu doar fidelitatea bărbatului, prin excelenţă un poligam, dar şi dragostea acestuia. Toate acele o mie una de poveşti nu se sfârşesc niciodată. Şeherezada îi incită curiozitatea, îl acaparează, îl deturnează de la realitate. Povestea spusă în fiecare noapte, nefiind niciodată sfârşită la răsăritul soarelui, îl face pe bărbat curios, vrea să-i afle urmarea, să-i afle sfârşitul, dar o altă poveste începe, amăgindu-l tot mai mult cu o fericire viitoare, care nu mai vine. Logica sofistă a Şeherezadei are, ca orice logică sofistă, marea putere de a fascina, de a iluziona, de a manipula, de a adormi judecata raţională. ,,Cea mai periculoasă capcană, singura capcană pe care raţiunea nu o poate evita este cea a simţurilor’’ spune Jean-Jacques Rousseau în Contractul social. Şestov, în Noaptea de pe Ghetsimani, spune că Pascal construieşte o teorie a cunoaşterii, în care presupunerea fundamentală, axioma cunoaşterii e aceea că orice om poate ,,să vadă’’ adevărul dacă îi este arătat? Dar cum poate omul ,,să vadă’’ adevărul doar arătându-i-l? Adevărul ,,văzut’’ e o iluzie, un sofism, căci imaginea nu poate reda realitatea. Această concepţie că imaginile joacă un rol fundamental în gândire a fost criticată de Wittgenstein care argumentează că, dacă le considerăm prezenţe interioare care explică capacităţile de recunoaştere şi clasificare, atunci, nu se poate explica cum sunt ele cunoscute şi clasificate. Imaginile (imagini mentale păstrate în memoria fiecărui individ) sunt foarte aproape de imaginar (a crea imagini cu ochii minţii), astfel încât ele au rol mai centrat pe cei cu logica conotativă - cei cu fire de artişti, gânditorii non-lingvişti - artişti plastici, muzicieni, etc. Imaginile joacă un rol puternic centrat în logica sofistă, femeia având capacitatea de a vedea imagini pe care logica masculină nu le percepe sau le percepe greu. Poetul englez Coleridge a fost primul teoretician al esteticii care a văzut în imaginare şansa creativităţii umane, cu condiţia ca imaginaţia să fie disciplinată şi creativă şi să nu alunece în jocul fantasmelor şi fanteziilor inutile.
De câte ori nu a fost amăgit omul doar arătându-i-se ,,adevărul.’’ De câte ori nu a căzut în capcana acestor iluzii ale imaginarului? E suficient să amintim iluziile generate de teoriile geocentrismului ca să ne facem o părere despre cât de uşor poate fi înşelată raţiunea umană. A trebuit să fie ars pe rug un călugăr îndărătnic, care nu s-a lăsat prins în capcana iluziilor pe care Biserica le înfăşurase şi pe care o acceptase pentru ştiinţa lumii, ca oamenii să se trezească din această iluzie, anume că Pământul ar fi buricul Universului, când în realitate este o mică planetă, dintr-un minuscul grup de structuri cosmice din coada unei galaxii. Bruno a asemănat iluzia cu femeia goală - zeiţa Diana Cyntiana îmbăindu-se la izvor, (a se vedea cum pornografia, în care excelează imaginea femeii goale, induce dependenţă, fiind, e adevărat şi cel mai eficient afrodiziac). Acteon, prins de vraja frumuseţii ei, cade în capcană, se lasă prins în această iluzie. Când zeiţa (iluzia e o zeiţă) a realizat că muritorul a văzut-o goală , l-a transformat în cerb şi imediat a fost devorat de proprii săi câini. Câinii lui Acteon sunt obsesiile erotice de care bărbatul nu poate scăpa. Mare adevăr, exprima pictorul spaniol, Goya: ,,Somnul raţiunii naşte monştri’’ Ca să-l parafrazăm pe Goya, spunem că iluziile şi utopiile nasc monştri care ne devorează.
Povestea lui Acteon din sonetul Freneziile eroice, pare a fi chiar povestea vieţii lui Giordano Bruno. E ca şi cum, în acest poem, Bruno şi-ar fi prevestit sfârşitul. Giordano Bruno a văzut nu iluzia frumuseţii, ci frumuseţea adevărului. El, care ,,a văzut’’ adevărul, nu se mai poate dezlipi de el, este obsedat de adevăr. Iluzia, după cum am văzut, pentru Bruno, e o zeiţă goală. În simetrie antinomică, opusul iluziei e adevărul; opusul zeiţei goale e un zeu. Iluzia e feminină, adevărul e masculin. Eminescu a definit genial, această dihotomie - logica masculină şi cea feminine. ,,Eu sunt un cuget, tu o problemă.’’ Iluzia e o problemă eternă, de nedezlegat. Eternul feminin este senzorialul-sentimentalul, care se îmbină în logica ei sofistă, ,,o feerie’’ cum o numeşte Eminescu, care îl fascinează, îl atrage şi îl devorează pe bărbat în pofida logicii raţionale. Kant va constata în Critica raţiunii pure că raţiunea e ea însăşi producătoare de iluzii atunci când depăşeşte câmpul experienţei şi confundă principiile cunoaşterii relative cu principiile obiective ale lucrului în sine. Această iluzie el o consideră naturală şi legitimă fiindcă răspunde nevoii necondiţionate teoretice şi practice de Dumnezeu, suflet şi lume. În iluzie este încorporată un mare procent de dorinţă. Asta îl orbeşte pe om şi-l face să confunde dorinţa cu realitatea şi iluzia cu adevărul. Comiterea hybrisului e consecinţa experimentării dorinţei iluzorii. Experienţa ideologiilor extremiste au demonstrat consecinţele nefaste, distructive ale ,, experimentării dorinţei iluzorii’’.
Cum putem deosebi adevărul de iluzie? Bruno spune clar, în povestea lui Acteon, că iluzia îl transformă pe om în animal, el nu mai gândeşte raţional, ci doar în raport cu dorinţele sale, cu obsesiile sale, cu senzaţiile sale. Când ne îndrăgostim de o iluzie urâm adevărul, urâm tot ceea ce e real. Iluzia e lumea noastră, e universul nostru, e Dumnezeul nostru. Ce e în afara iluziei trebuie distrus.
Ca şi iluzia, adevărul devine obsesie care îl va devora pe Bruno cum l-au devorat câinii pe Acteon. Când adevărul e îmbrăcat în haina iluziei şi iluzia în haina adevărului cum să deosebeşti iluzia de adevăr?
După ce a văzut adevărul Bruno nu se mai poate dezice de el. Pentru a păstra iluzia geocentrismului pentru lumea catolică şi a ascunde adevărul, Inchiziţia a fost nevoită să-l ardă pe rug. Arzându-l pe rug au crezut că au ucis adevărul, dar abia atunci adevărul despre Univers, aşa cum l-a văzut de Bruno, a ieşit la iveală.
Prin sacrificiul său, Bruno a încercat să vindece omenirea de iluzii, dar lumea nu s-a vindecat. Dimpotrivă! Cu cât lumea devine mai culturală cu atât oamenii sunt mai predispuşi să cadă în capcana iluziilor existenţiale. Asemenea lui Giordano Bruno, Eminescu a încercat, sacrificându-şi sănătatea în marele său proiect moral să vindece lumea românească de iluzii, dar lumea românească nu s-a vindecat.
Poate omul să mai deceleze în zilele noastre în condiţiile avalanşei informaţionale adevărul de minciună. Omul actual trebuie să trăiască experienţa adevărului crud ca să-l poată deosebi de minciună.
Noi , credem că cea mai periculoasă capcană, singura capcană cu adevărat periculoasă pentru raţiune, nu este senzorialul pur – femeia goală, ci logica sofistă. De senzorial te poţi elibera, dar de iluzii, de poveştile Şeherezadei este aproape imposibil, ele te învăluie, te înlănţuie, te fac dependent, cum l-a făcut Şeherezada cu poveştile pe regele persan Shahryar. Eminescu avea să surprindă în Scrisoarea V , mult peste posibilităţile noastre de a reda, fascinaţia ademenitoare exercitată de femeie – o feerie iluzorie; în realitatea ascunsă a fiecărei femei se află o Dalila, care îţi ia puterile când ,,dormi’’ sau o Şeherezada care te îmbrobodeşte cu poveştile ei şi îţi ia puterea de a raţiona, cum i-a luat-o prinţului. Puterea bărbatului stă în cap, în logica a raţională, a femeii în senzorialul erotic, dar şi mai ales în mintea ei sofistă. Eminescu a redat în Scrisoarea V, aceeaşi viziune asupra iluziei ca şi Bruno, într-o cugetare mult mai sintetizatoare a senzualităţii şi logicii sofiste feminine, dar, crede el că în bărbat se petrece. Într-adevăr, prin toate manifestările ei, prin limbajul trupului ei, prin logica sofistă a minţii sale, femeia exercită o magie menită a stârni şi a amplifica dorinţa bărbatului până ce acesta îşi pierde capul. Să amintim că, în blestemul biblic, Dumnezeu îi prezice lui Adam că ,,aceasta îi va zdrobi capul’’. Această fascinaţie exercitată de femeie asupra capului bărbatului, Eminescu a numit-o ,,feeria unui mândru vis de vară’’ ,,Te îmbeţi cu feeria unui mândru vis de vară / Care-n tine se petrece…’’
E frumoasă se-nţelege …Ca copiii are haz
Şi când râde face încă şi gropiţe în obraz
………………………………………….
Dacă vorba e plăcută şi tăcerea-i încă place;
Vorba zice: ,, fugi încolo’’, râsul zice: ,, vino-ncoace!’’
Îmblă parcă amintindu-şi vre un cântec, alintată,
Pare că i-ar fi tot lene şi s-ar cere sărutată
Şi se-nalţă din călcâie să-ţi ajungă pân’ la gură
Dăruind c-o sărutare acea tainică căldură
Ce n-o are decât numai sufletul unei femei…
……………………………………………..
Ce iluzii! Nu-nţelegi tu, din a ei căutătură
Că deprindere, grimasă este zâmbetul pe gură,
Că întreaga-i frumuseţe e în lume de prisos
Şi că sufletul ţi-l pierde fără de nici un folos?
(Scrisoarea V)
Dar ea nu poate înţelege că nu bărbatul o vrea, nu raţiunea lui care tânjeşte după altceva, după ,,cerurile nalte’’, ,,câmpiile asire’’ , ,, întunecata mare’’ , ,,ci un demon ce-nsetează după dulcele-i lumine, / C-acel demon plânge, râde,neputând s-audă plânsu-şi,/ Că o vrea ... spre-a se-nţelege în sfârşit pe sine însuşi, / Că se zbate ca un sculptor fără braţe şi că geme / Ca un maistru ce-asurzeşte în momentele supreme,(Scrisoarea V). Acesta este demonul sexual, care, la bărbat, e dominant.
Spre deosebire de femeie, bărbatul cu logica lui dominant raţională are tendinţa de a rupe ,,farmecul’’, de a ieşi din cerc, de a rupe legătura. Nu întâmplător, noua logică a femeii moderne, independentă din punct de vedere economic, a impus ,,căsătoria de probă’’ nu doar spre a testa fidelitatea partenerului, ci şi pentru a-l reţine fidel, ,,fără acte’’, pe bărbatul adulter. Comunicarea, ca dominată a mentalului feminin, este o caracteristică a logicii sofiste. Să amintim că, deşi creierul femeii cântăreşte cu o sută de grame mai puţin decât a bărbatului, are corpul calos (un mănunchi de fibre care fac legătura dintre cele două emisfere la femeie este cu 30% mai dezvoltat decât la bărbat). Legătura aceasta face din femeie nu doar o logoreică, ci îi conferă şi capacitate distributivă superioară creierului masculin; ea fiind capabilă de a face mai multe activităţi concomitent, de a vorbi, de a lucra, de a cânta, fără a privi, fără a se concentra. Din aceste considerente, logica sofistă este logica dominantă a feminităţii. Ea poate spune poveşti, multe poveşti, la fel ca Şeherezada, dar creativitatea ei se reduce la tehnica şi melopeea comunicării (să amintim că cele mai bune moderatoare sunt femeile, nu bărbaţii). Oamenii cu logică denotativă au tendinţa de a trăi, chiar şi relaţia de iubirea ca pe o relaţie de încredere în celălalt. Cei cu logică conotativă dominantă au de regulă tendinţă de aluneca rapid în credinţă. Ca şi femeile ei nu pot face distincţie între relaţia de încredere şi aceea de credinţă, la fel ca femeile nu pot decela iubirea de sex. Relaţia de încredere în celălalt este o relaţie raţională de luciditate critică; credinţă este o relaţie oarbă(crede şi nu cerceta) în care raţiunea şi luciditatea critică sunt reduse la minim sau complet abandonate. În logica raţională în relaţia cu celălalt se poate pune semnul egalităţii, ba chiar al identităţii, în logica senzorial-sentimentală relaţia va fi una de apartenenţă a iubitorului şi de posedare a celui iubit. Prin logica dominantă a minţii sale omul se va situa în relaţia cu celălalt în postura de egal în cazul dominantei logicii raţionale şi aceea de stăpân şi supus, în cazul logicii senzorial - sentimentale. În această postură se situează şi omul mioritic, căci logica limbii nu-i permite a decela între relaţia de încredere care trebuie să existe între oameni, indiferent de poziţia socială sau politică a celuilalt şi credinţă. Prin urmare, inconştientul colectiv a omului mioritic tinde a identifica pe omul politic cu zeul, sau cu demiurgul, cu magicianul şi prin asta săvârşeşte marea eroare de a se lăsa manipulat de politicianul venal, care exercită asupra inconştientului colectiv ,,o hipnoză dirijată , activă şi voluntară.’’( Ioan Petru Culianu - Eros şi magie în Renaştere 1484). Pentru omul mioritic, politica este un fenomen de hipnoză colectivă, la fel cum este religia. Oligarhii puterii, la fel ca prelaţii (în democraţie sunt posibile a ajunge să guverneze oricare din regimuri din ,,bazarul de regimuri politice’’ posibile) creează, prin manipulare, condiţiile stării de supunere totală. Şi nu doar de supunere, ci chiar de ,,abnegaţie’’ , indiferent de comportamentul lor imoral faţă de supuşi. Una din metode este aceea a condiţionării mentalului colectiv cu o anumită realitate, care treptat, cu trecerea timpului devine o ,,normalitate’’ existenţială. Omul prins în acest regim se complace în această realitate fiindcă nu cunoaşte alta şi o consideră a fi, cum spunea Leibniz, ,,cea mai bună lume dintre toate lumile posibile.’’ Din aceleaşi motiv, al logicii efeminate a limbii române, poporul român este profund religios. Dovada o constituie multitudinea de biserici care s-au construit înainte şi după marea revoluţie din decembrie. Dar credinţa nu-l face în aceeaşi măsură - moral. Dimpotrivă, religia pare a-l face pe omul mioritic, mai degrabă imoral şi implicit iraţional. Şi asta pentru că religia nu are nici o influenţă moralizatoare asupra omului mioritic. Minţit şi tras pe sfoară de politicieni venali , lăsat voia sorţii de aleşii care au obligaţia administrativ-socială şi implicit morală să se ocupe de buna gospodărire a banului public în folosul tuturor omul mioritic nu mai crede în nimic. El are convingerea eternului păcălit, că e August prostul, veşnicul prostit de şmecherii care se prefac că administrează banii noştri, ai tuturor, în vrem ce ,, pe din dos’’ îşi fac afacerile oneroase. Morala omului mioritic spune să faci ce zice popa, nu ce face popa, însă el face la fel ce face popa, căci exemplu preotului are o influenţă morală mai mare asupra credinciosului decât spusele acestuia. Comportamentul duplicitar al preotului rămâne o referinţă pentru morala credinciosului mioritic. Dominata efeminată a logicii limbii îl face pe omul mioritic un simulant, un duplicitar, la fel ca femeia (neîntrecută actriţă în a simula iubirea, plăcerea sexuală). Marea operă moralizatoare eminesciană (a se vedea opera publicistică), prin care Eminescu a încercat o reformare morală a societăţii româneşti, a fost sortită eşecului. Acest eşec al proiectului moral eminescian s-a lovit de logica unei limbi cu dominantă sofistă, care îl face pe omul mioritic să fie mai apropiat de concretul material (în realitate cu adevărat iluzoriu, dar care concordă cu logica existenţială feminin-sofistă al lui ,, aici şi-acum’’) şi mai puţin dispus să creadă în visul iluzoriu al unui idealul abstract - acela a unei democraţii cât de cât reale. Dacă Eminescu s-ar întrupa, ca Isus, ar fi profund deziluzionat de eşecul proiectului său moral – nimic, nicio schimbare morală a clasei noastre politice, în cei peste 150 de ani de când Poetul scria la Timpul, de parcă timpul s-ar fi oprit în loc pentru români. Vasile Anton, 15 ianuarie 2012, Iaşi
-->
Comentarii