melos orfic
moto:
vântul tăcu,
norii muriră
când stânca spartă
de-o dulce liră
se prăvăli peste Orpheu…
cin’ l-a ucis?
sau este vis…
înfloreşte dorul meu
aproape de Dumnezeu,
vânturile la răscruce
au tăcut şi-au făcut cruce,
numai peste deal şi ape
vin cerbii să se adape,
iese luna din tăciuni
cu sineală şi minuni
şi seara pe la chindii
înfoiată-n flori de ii
trece mândra pe sub poale
de păduri patriarhale,
trece prin ierburi de rigi
peste ghinde şi ferigi
şi merge pe sub portaluri
în amurg de carnavaluri,
când am dat, singur, de ea,
sărutai un hoit de stea,
lebeda vinului seacă
ce m-adoarme şi mă-neacă,
tu, fecioară, meretrice,
ai genunchii ca de price,
şi ţâţele de otravă,
prea frumoasa mea, suavă,
căci din şolduleţul tău
joacă zaruri Dumnezeu
din sângele de amiază
dracii din tine nechează,
fată dragă, cu ochi murgi,
unde dracului te duci?
în priviri ai ape tulburi,
mi-ai umplut casa de fluturi
din şerpi ai făcut inele
să mă logodesc cu ele;
ce seară imperială
plină toată de sineală,
luna grea ne priveghează,
stelele în cer dansează,
noaptea-n scutec palid ţese
vorbe dragi şi ne-nţelese,
când te-am sărutat pe frunte
urcam ca Sisif un munte,
când topit priveam la gene
în noaptea de Sânziene
din nimic se-ncorda struna
şi ne-a căzut în cap luna…
marţi, 28 iulie 2015
-->
Comentarii
Frumos, melodios şi plăcut... chiar, o delectare!