Nu mă mai vrei. Știu.
Iarna nu ne vedeam. Era polei. Eu stăteam înzăpezită în casă tu, patinai pe alte străzi.
Mi-a tăiat calea o pisică.
Sigur o să visez urât la noapte. Întorc foaia.
Tu îmi întorci spatele. Și eu îți întorc spatele. Sforăim amândoi.
Suntem amândoi la fel de obosiți. Eu, de chinul de a fi o companie drăguță tu, de mofturile mele.
Te abții. Nimic nu ți-e pe plac. Dimineață, eu mă îmbăt cu un pahar de apă rece, rămân cu părul prins în bigudiuri, cu cearcănele până în călcâie, mofluză, pe când tu, îți netezești rarele smocuri din vârful creștetului îndepărtând un puf din perna primită drept zestre de la mama. Caști. În rest, nici o grimasă pe chipul tău odihnit de somn.
Cafeaua, adusă de tine dealtfel, ne stă în gât amândorura. Ca și mine și ea are o mulțime de defecte, ori e chioară, ori prea rece, cel mai ades fierbinte. De la o poștă simt aroma celeilalte amestecată cu izul stătut din pachetul răsuflat.
Țigara mea s-ar arde singură pe buza scrumierei, dar ai tu grijă să mi-o întreții trăgând cu sete, dar ce sete, câte un fum. Nu ai viciul ăsta, al fumatului, e prea costisitor pentru tine dar îți place să-mi ții companie fumând din pachetul meu.
Apa de la robinetul din baie susură precum izvorul de apă termală și iar te prefaci că uiți că am apometre.
Soarele are prea multe raze, tragi draperiile, eu ud florile și ți se pare că le iubesc mai mult pe ele decât pe tine.
Nu mă mai vrei. Știu.
Cum să mă vrei mai ales că iar o să vină vara, ziua mea, Crăciunul?
Iar trebuie să cheltui. Iar strici din economii. Eu nu dau nici măcar o bere. De fiecare dată sunt cu mașina și pe bancheta din spate am o mică atenție pentru tine. Tu bei doar apă plată dar îmi arăți ori de câte ori ieșim la plimbare, în vitrina vinotecii, cele mai sofisticate soiuri poate, poate mă sensibilizez și fac eu cinste. Eu admir spațiul verde.
Noi nu am plătit niciodată jumi-juma; așa procedezi doar cu ea, să nu vă simțiți obligați, cică. Chiar dacă am avut intenția să o fac nu m-ai lăsat, ai preferat să fii tu acela care să scoți ochii, doar eram invitata ta, ce naiba!
Suntem sătui, amândoi. Tu de făcut complimente gratuite, eu de suportat zâmbetul tău prefăcut. Mărim pașii dar și distanța. Mă simt penibil tu, te simți bine.
Mai rup o bucată din timp cu tine. Tu, rupi jumătatea din poza cu mine. Eu nu-ți dau inelul. Îți suna prea des telefonul, dimineața, la prânz și seara.
Cine dracul a inventat telefonul? Nu a avut altceva mai bun de făcut? Să fi inventat bătaia, dar stai, că asta e ruptă din rai deci, era deja. Tu ai inventat bătaia de joc.
Mă suni la telefon să-ți mai acord o șansă. Eu nu mai știu să număr.
Tu îmi ceri să-ți înapoiez pana de gâscă și să fac decontul tuturor cheltuielilor.
Eu am răbdare. Nu cer nimic înapoi. Tu ai nervii în pioneze, prinzi mai multă putere și țipi. Eu tac. Tu trântești telefonul, ușa de la intrare și te apuci de fumat mentolate, ca ale ei. Eu deja am dat gata un pachet de țigări. Tu te prefaci că plângi. Eu nu, chiar plâng.
Timp sucit! Mai devreme îmi zâmbea soarele. Nu râdea a bine. Am știut eu. O să plouă.
Tu ai uitat să iei degetul de pe sonerie. Eu sunt plecată, nu dusă. Tu te vei întoarce. Eu, nu.
*
Am terminat toate firimiturile din timp. Șterg praful din bibliotecă.
Acum spăl o singură ceașcă de cafea, un singur pahar dar tot două fețe de pernă și două cearșafuri.
Am dat indexul la apometre. Și eu și administratorul am rămas surprinși. Cum, nici măcar un metru cub?!?
Am fost în concediu și toate florile le-am dus de acasă. Pe cele artificiale le-am aruncat. Se strângea praful în ele. Constat că nu mai am nici praf. În schimb, am tot timpul din lume la dispoziție.
Nu te mai vreau. Știu sigur asta.
Mi-a tăiat calea o lacrimă.
Sigur o să visez frumos la noapte..
Veronica Șerban
(2015)
-->
Comentarii
De multe ori, rutina ucide sentimentele şi ne complacem, agăţându-ne de o speranţă, până când, nici ea nu mai vrea să ne fie alături. Citit cu drag,