Drumul era în urcare şi eu coboram în mine,
adânc. Mă voiam emigrant în timpul de demult.
Nu aveam viză. Nu ştiam să cânt la colţ de stradă, să
cerşesc lacrimi să-mi fac un fluviu ca Dunărea, să înot.
Nu ştiam să dansez, să fac paşii mari de tango, să sar
graniţa dintre copilul de acum şi cel de atunci. Nu.
Nu m-au primit copii de acum,
eram unul mare,
ziceau ei.
Priveam la mama cum uda florile şi ghinde cad mereu, la picioare, la tata.
Cerul zboară
sau
mi se pare mie
că
sufletul îşi întinde aripile
şi
strigă tăcerea. Se lasă seara.
Pornesc pe urme de amurg să mă găsesc.
12.09.2015, ora 17,19’
-->
Comentarii