Mihai Eminescu - Diamantul Nordului
În lac se oglinda castelul. A ierbii
Molatece valuri le treiera cerbii.
În vechea zidire tacerea-i si numa
Perdelele-n geamuri scânteie ca bruma.
Strafulgera-n umbra-i de valuri bataie
Ajunse în fuga de-a lunei vapaie,
Ce-n vârfuri de dealuri acum se iveste
S-a stâncilor muche pe cer zugraveste.
Pareau uriesi ce în cuib de balaur
Pazea o mareata comoara de aur,
Caci luna, ce rosa prin ele rasare,
Comoara aprinsa prin noapte se pare.
Iar lebede albe din negrele trestii
Apar domnitorii ai apei acestei,
Cu aripi întinse o scutur si-o taie
În cercuri murinde si brazde balaie.
Uimit, Cavalerul cu pasuri pripite
Îmbla prin umbroase carari nisipite;
Dumbrava sopteste, izvoarale suna
Asteapta-n amestec vibrare de struna.
Varatecul aer te-adoarme cu zvonul…
Cu dor Cavaleriul priveste balconul.
Cu frunze-ncarcatu-i si trec prin ostrete
Liane-nflorite în feluri de fete.
Iar papura misca de-al apei cutreier.
În iarba înalta suspina un greier
Prin vânata umbra, prin rumana sara,
În farmecul firei rasuna ghitara:
Arata-te-n haina de alba matasa,
Ce pare-ncarcata c-o brum-argintoasa,
Sa vad a ta umbra-n lumina-nmuieta,
În parul cel galban înalt-mladieta.
Îndura-te, scumpo! în mine arunca
Viole albastre si roze de lunca,
Pe coardele-ntinse-a ghitarei sa cada
În noaptea cea ninsa de-a lunei zapada.
Iar ochii albastri, mari lacrimi a marii,
Sa-ngaduie-n taina suspinul cântarii;
Cobori, adorato! pe inima cazi-mi,
Balaia ta frunte de umar sa-mi razimi.
E demna ta frunte sa poarte corona,
Robit universul sa-i fie Madonna!
Îngaduie celui din urm-al tau sclav
Plângând sa-ti sarute al urmelor prav.
Si lasa-ma-n umbra camari-ti sa vin,
Frumos îmbracate cu alb muselin,
Iar Cupido pagiul cu palma s-ascunda
A lampei de noapte lucire de nunta.
Deasupra-si aude uscata fosnire
A poalelor lungi de matasa subtire;
Prin flori îi apare, se-nclina pe gratii
Duioas-aratare a mult-adoratei.
Ghitara lui tace; cu sopot ea spune:
Zadarnica este iubirea ta, june!
De-un farmec legata-i întreaga-mi simtire,
Iubirea-mi asemeni de-a lui împlinire.
Oricât mi-ai fi drag, si-o jur ca-mi esti drag,
Un farmec te-opreste, te leaga de prag…
De-aceea de mine sa fugi, Cavalere,
Si uita ca gânduri si doru-mi te cere.
A Nordului mare o piatra ascunde,
Luceste ca ziua prin negrele-i unde
Si cui o va scoate viata mi-o darui;
Dar vai! nici s-o vada nu-i soarta oricarui.
O, înger! el zice si glasu-i se-neaca
Si dreapta îi scapa pe-a sabiei teaca:
Sigur de iubire-ti m-astepte pierzare
Tot scoate-voi piatra luminei din mare!
…………………………………………
Din Spania pleaca, cu pasii pribegi,
Prin tari si orase, castele de regi;
Abia vede-o tara si iarasi o lasa,
Caci piatra luminei gândirea i-apasa.
De ani e pe cale… Se vede în fine
Cuprins de pustiuri, de negura pline,
Încet poticneste al calului pas,
Si-n noapte departe se pierde-al sau glas.
El vede munti mândri, asupra carora
Padurile negre nu stiu aurora
Si toate formeaza cladire înalta
De stânci ce gramada stau una pe alta.
Un munte e poarta si stresini paduri
Si scarile-s dealuri… În falnicii muri,
Prin aspru arcate boltiri de fereastra,
Priveai o lumina ca cerul albastra.
Cum marea de valuri nu stie repaos,
Astfel se framânta al norilor caos,
O stea nu luceste pe bolta cea larga
Pornit ca de vânturi sirepul alearga.
Un tunet cutremura lumea-n temei.
Venea parc-o oaste calare de zei…
Cu-a lui erghelie-nspumata de cai,
Vuind vine mândrul al marilor crai.
Cu gâturi întinse sirepi de omat
Prin norii cei negri zburau spariet,
Mânati de gigantul cu barb-argintoasa,
Ce vântul în doua despica frumoasa.
Vazându-l pe tânar înalta toiagul
O aspra privire i-arunca mosneagul,
Cumplit ameninta, în arc se coboara
Si piere în doma-i înalt solitara.
Se-ntuneca iarasi, în fulger nazare
Vedenii uimite palatul cel mare;
Nazare batrânul în bolta ferestii,
În pletele-i albe cununa de trestii.
Fugea Cavaleriul. Dar codri-n urdie
În urma-i s-aduna si iar se-mprastie;
Câmpiile sese aluneca iute,
Deasupra-i s-alunga de fulgere sute,
Si luna s-azvârle pe-a norilor vatra,
Pâraiele scapar, bulboanele latra,
Deasupra lui cerul i-alearga în urma
Si stelele-n râuri gonite, o turma.
Si muntii batrâni îl urmau în galop
Cu stâncele negre, gigantici ciclopi,
Greoaie hurduca pamântu-n picior,
Praval de pe umeri padurile lor.
Se-ntreaba: Fug eu? sau ca lumea întreaga
A rupt-o de fuga nebuna, pribeaga?
Sau mari subterane duc muntii cu sine,
Purtându-m-o frunza pierduta pe mine?
O data-nca pintenu-nfige alearga!…
Deodata… se schimba în noaptea cea larga
Privirea… Nainte-i o lume-i deschisa
Cu aer varatec pe lunce de visa…
Pe maluri de râuri ce scapara line,
El vede castele cu arcuri senine
De marmura alba ascunse-n dumbrave.
În cer misca norii auritele nave…
O muzica trista, adânc-voluptoasa,
Patrunde-acea lume de flori si miroasa;
Si verzile lanuri se leagana-n luna
Si lacuri cadenta cântarilor suna.
Subtirile neguri pareau pânzarie
De brum-argintoasa, lucind viorie;
Si florile toate sub ea-ncremenite
Respira bogate miroase-adormite.
Pe-al codrilor verde, prin boltile dese,
Prin mreje de frunze seninul se tese;
Si apele misca în pature plane
În funduri viseaza a lumei icoane.
Si unde-n dumbrava-i sapata carare,
O mândra femeie s-arata calare,
Pe calul ei graur se-nvârteste-n laturi,
De dulcea-i privire nu poti sa te saturi.
În parul ei negru lucesc amortite
Flori rosi de jeratic frumos încâlcite,
Rubine, smaranduri, astfel presarate,
Salbatec-o face la fata s-arate…
Si ochi de-un albastru, bogat întuneric,
Ca basme pagâne, de-iubire himeric,
Lucesc sub o frunte curata ca ceara
Zâmbirea-i îmbata ca noptile, vara.
Pe codri-nfioara a ei frumusete
Si apele fulger cu undele crete;
Se pare ca-nvie a basmelor vremuri,
Caci lumea-i cuprinsa de-un dulce cutremur.
Din nori curge-o bura, un colb de diamante,
Pe vai se aseaza, pe dealuri înante;
În fata li-i luna, prin suiet de soapte
S-ardica pe cer curcubeie de noapte…
Ea calu-si alatura. mâna întinde,
Iar parul ei negru încet se desprinde
Si-n valuri de moale matasa el cade
Pe umere albe… Frumos i se sade!
Si plâns este glasu-i: , , Iubit cavalere,
Nu merge la mare, ca mor de durere;
Împarte cu mine pamântul si raiul.”
De dor si de grija îi tremura graiul.
, , Iubite dorite, în bratele-mi vino
Si cruda durere din pieptu-mi alin-o!
Sa fii al meu mire menitu-i de zodii
Si tie pastrat-am a sânului rodii.
În van, e craiaso! zâmbirea-ti din treacat,
Caci mintea mea pus-au simtirilor lacat
Si chipu-ti nu poate patrunde-n visare-mi.
Cu ochii albastri amoru-mi nu-l sfaremi.
Pastreaza, craiaso, viclenele sfaturi.
În laturi, frumoasa ispita, în laturi!”
Ea piere… cu dânsa castele, dumbrava…
Si marea-nghetata vuieste grozava.
Miscate de mare-n strigare mareata
A Nordului vin caravane de gheata…
Pe ceruri în neguri o stea nu s-arata,
Departe doar luna o galbena pata.
Cetati hrentuite pe tari plutitoare,
Cu siruri de dome, steclind de ninsoare,
Schelete-uriase purtând cremenite
Coroane în colturi pe capuri hâite.
Vin regii de Nord cu ostiri sa se plimbe,
Cu chipuri ciuntite si umere strâmbe
Si toata strigarea, vuirea, sunarea
E surda ca ceriul, e moarta ca marea.
În domele largi, prin palate desarte
Rasuna doar vântul… ca glasuri departe.
Si spiritul mortii eterne-n ruine
Îsi misca imperiul fara de fine.
Orasul pe ape-i al zeilor nordici,
Cu strade de temple, cu dome si portici;
Dar astazi sunt frânte boltitele porti,
Pustiu e în dome si zeii sunt morti.
El suie un turn ce se nalta sub luna,
Cu ziduri crapate de ger si furtuna,
Se uita la ceruri, se uita în mare…
Cu capul în jos se arunca… Dispare.
Si cum amorteste si-ngheata… suspina:
O, piatr-a luminei, revarsa-mi lumina!
Prin genele-nchise s-arata, o vede
Si striga… si mâna pe dânsa repede…
O prinde… prin farmec în jur se-nsenina,
El vede lungi râuri, câmpii în lumina,
Gradina din tara-i, cu lacu-i, castelu-i
Ca-n vis, ca aievea i se arata lui.
Ce stai cu sfiala, ce nu te apropii,
N-auzi cum pe frunze aluneca stropii,
S-aleele scutur de roua o ploaie
Iar soarele nalta în disc de vapaie?
El scarile urca cu piatra în mâna.
În prag îl asteapta frumoasa stapâna.
De gâtu-i s-atârna, zâmbind ea îi spune:
, , Adânca-ti durere pieri prin minune.
Dar piatra mai scumpa si cea-adevarata
Iubirea mea este nestinsa, curata;
Pastreaza-mi-o bine… aceasta ti-o darui…”
El ochii si-i freaca, sa vada, -adevaru-i?
………………………………………………
Si drept ca-n miscarea molaticei ierbi
Pastea înainte-i o turma de cerbi.
Dar tot nu-i în ceru-i… Din genele-i bruma
Cu visul deodata s-o scutur-acuma.
Îsi scutura haina cea umeda, plina.
Balconu-l priveste si tare suspina.
Zadarnic facut-au ghitara parada:
Ińez nici visase sa vie sa-l vada.
Si ce-i mai ramâne sa faca saracul?
În lac sa priveasca cum joaca malacul?
Mai bine prin tufe se fura cu paza…
Ca nimeni s-auza si nimeni sa vaza.
În urma-i o usa-n balcon se deschide…
Prin flori se arata o gura ce râde…
Cu fata ascunsa în paru-i, sirata,
De-amoru-i prostatec asa se disfata.
-->
Comentarii
Citit cu mare drag!♥️