Era una din acele zile friguroase, cu crivăț, ghețus pe jos și mers greoi. Vântul aspru îți lovea atât de tare chipul încât nările începeau să usture iar obrajii se crăpau de la micile bobițe de promoroacă ce ți se scurgeau din părul înghețat. Orașul era cufundat într-un ocean de ninsoare și pentru prima dată, după mulți ani lipsiți de iarnă, părea atât de frumos, exact ca pozele din cărțile de povești ale copilăriei noastre.
Mai erau două săptămâni până la Crăciun, în ciuda frigului străzile gemeau de persoane care alergau de colo colo după cumpărăturile de sărbători. Mașinile puține acum, circulau foarte încet pe stratul gros de gheață, multe derapau și se învârteau în loc făcând piruete mai ceva ca patinatorii la concursurile internaționale.
În ciuda acestui peisaj înghețat și a acestui frig infernal, orașul își avea farmecul lui în această perioadă a anului: albul imaculat al zăpezii ce acoperea totul contrasta cu miile de luminițe și beculețe multicolore, agățate peste tot, ce pregăteau oamenii să primească Sărbătorile. În fața primăriei, ca în fiecare an, de altfel, se găsea un brad uriaș, împodobit cu sute de ghirlande și globuri argintii și roșii. Alături, orășelul copiilor strălucea în toate culorile curcubeului, aștepta doar clinchetul vesel al clopoțeilor de la sania Moșului.
Nu am văzut niciodată atâta frumusețe, atâtea minuni și atâta puritate într-o lume rece, dură și anostă și deși crezusem multă vreme că îmi cunoșteam bine orașul și că nimic nu mă mai poate uimi la el, acum rămăsesem într-adevăr cu gura căscată în fața acestui peisaj.
Povestea începe într-unul din cartierele mărginașe ale acestui frumos și bogat oraș. Un cartier în care locuiau mai ales familii de muncitori, nu foarte înstărite, dar în general cu sufletul mare și cu foarte mulți copii. Într-unul din aceste cartiere se găsea un bloc cu patru etaje înconjurat de o mică grădiniță care vara era un mic paradis al florilor. În aceast bloc la etajul 4 locuia nea Gheorghe. Nimic ciudat pentru început, dar dacă ați fi tras cu ochii la numărul de persoane ce locuiau în acel apartament ați fi rămas surprinși... opt. Opt oameni înghesuiți într-un minuscul apartament cu trei camere. Opt suflete care stăteau acum retrase în casă din cauza frigului infernal. Apartamentul avea la intrare o ușă mare, de stejar, veche dar bine lăcuită. În prag nea Gheorghe, un om înalt, ușor cărunt și cu privirea încruntată. În spatele sprâncenelor groase și negre se ascundeau doi ochi mari, adânci, ce scânteiau cu mare ușurință la orice reflecție a luminii. Purta un pardesiu lung, de stofă groasă și ținea în brațe o sacoșă. Cu mișcări sigure deschide ușa și intră în casă. După ce s-a descălțat și-a dat jos căciula de blană de miel de pe cap spune cu hotărâre:
- Eu sunt. Am cumpărat ce mi-ai spus. În acel moment în fața lui a apărut o femeie nu prea înaltă, slăbuță și cu o privire adâncă și blândă. Îi luă sacoșa din brațe, îi întinse o pereche de papuci de casă și îi spuse cu un glas deosebit de feminin și suav:
- Începusem să-mi fac griji, dragule. Credeam că te-ai oprit pe undeva din cauza frigului sau că ești împotmolit pe undeva. Intră în bucătărie să te încălzești puțin îți fac o cafea fierbinte și apoi să-mi povestești ce ai văzut pe afară.
Nea Gheorghe intră supus în bucătărie, ascultând cu mare atenție vorbele acelei făpturi minuscule, ce părea că îl domină prin blândețea și bunătatea ei.
Bucătăria lor nu era foarte mare, dar era numai bună că să încăpă în ea aragazul, frigiderul mic, un dulap pentru tacâmuri și o masă cu patru scaune. Pe masă un castron mare, de plastic, cu vreo 2 kg de mere roșii, ionatane. Lângă castron era o pungă cu miez de nucă, pregătit pesemne pentru cornulețele al căror aluat fusese deja frământat de femeie.
Omul scoase din sacoșă cinci pâini mari, albe, două pachete de unt și trei sticle de lapte, le așeză cu mare grijă pe masă și apoi își pironi soția cu privirea. O privi mult timp, cu o jale ciudată în ochi: parcă i-ar fi ascuns ceva foarte grav, ceva ce ar fi putut să le distrugă cu mare ușurință liniștea căminului de până atunci. O vreme femeia nu îl observă fiind ocupată cu tăvile de cozonaci din cuptor dar, la un moment dat, se opri din treburi, se așeză la masă, în fața lui, și îl întrebă cu mare seriozitate:
- Ce ai pățit, bărbate? Ce s-a întâmplat?
Ochii bărbatului încerca să plece privirea, să eschiveze dar femeia interveni din nou:
- Căminul nostru a rezistat atâta timp tocmai datorită sincerității ce a existat între noi. Sunt convinsă că nu există lucru pe care să nu îl putem depăși împreună, cu ajutorul lui Dumnezeu. Doar nu ne-a binecuvântat cu 6 copii pentru că acum să ne lase pradă deznădejdilor. Spune-mi, ce s-a întâmplat? La aceste vorbe neliniștea bărbatului dispăru brusc, de parcă ar fi fost rostită vreo formulă magică. Trase aer în piept și începu:
- Știi, la cumpărături m-am întâlnit cu Vasile mâna dreaptă a șefului meu. Niciodată nu mi-a plăcut omul ăsta, nici măcar nu știe să se poarte frumos cu angajații...de multe ori se consideră el șef, suprimând astfel puterea domnului Petre.
- Bine, bine și ce ați vorbit atâta? Presupun că din cauza lui ai întârziat
- Da mi-a spus că se fac niște restructurări. Și că ei bine, și că, mai mult că sigur, eu sunt pe lista neagră.
După aceste cuvinte se așternu o liniște dureroasă prin profunzimea ei care ascundea de fapt sute de întrebări ce aveau să rămână fără răspuns.
Afară viscolul se oprise ca prin minune și începuse să ningă liniștit, cu fulgi mari și deși iar frigul se mai muiase puțin, cu toate că era destul de târziu. Străzile erau acum pustii, părăsite până și de mașinile care se refugiaseră prin garaje sau parcări. Orașul adormise cu totul. Doar luminile colorate ce mai aminteau că acolo trăiesc niște suflete...
În apartamentul familiei Petrescu nu se stinseseră încă luminile. Cei șase copii dormeau liniștiți, visând la cadourile ce avea să le aducă Moș Crăciun și la mulțimea de dulciuri ce aveau să le mănânce. Visau la o masă îmbelșugată, plină cu tot felul de bunătăți, în jurul căreia să se strângă în noaptea de Ajun, să își dea mâinile și să mulțumească Domnului pentru cele dăruite. Apoi să cânte cu toții niște colinde frumoase, să se culce iar a doua zi să năvălească lângă brad și să desfacă cadourile. Fiecare să găsească ce își dorește mai mult, apoi să meargă să îi trezească pe părinți și să le arate ce le-a adus Moșul. Așa că în fiecare an, căci așa fuseseră toate Sărbătorile de până acum în această casă: familia unită, la o masă nu neapărat plină, cu un brad nu neapărat superb împodobit și cu cadourile nu neapărat dorite, dar oricum necesare. De fapt, pentru cei opt oameni ce trăiau în acest apartament, clipele frumoase petrecute împreună, armonia căminului și dragostea contau. Amintirile cele mai deosebite puteau să se nască și din lacrimi, transformate mai apoi în râs zglobiu.
Acum însă ceva se schimbase. În timp ce copiii dormeau liniștiți, părinții își încrețiseră frunțile într-o liniște apăsătoare și păreau că uitaseră de adevărata fericire. Nea Gheorghe și Lăcrămioara și-au petrecut noaptea discutând și analizând într-un mod deosebit de pragmatic situația creată: ea era casnică, fără venit, el urma să devină în scurt timp șomer și, pe de-asupra, aveau șase copii de întreținut. Era pentru prima oară în căsnicia lor când începuseră să regrete că aveau atâția copii. Acum numărau zilele până la Crăciun, banii pentru mâncare, întreținere, telefon și cheltuieli. Însă uitaseră de ceea ce era mai important: bradul și cadourile.
- M-aș angaja eu undeva, spuse într-un târziu Lăcrămioara. Dar apoi ajunse la concluzia că ea nu știa să facă nimic. Era gospodină perfectă, mamă perfectă dar, nimic mai mult. Liceul abia îl terminase și apoi se căsătorise imediat cu Gheorghe, gravidă fiind cu primul copil.
- Îmi voi căuta eu altceva de lucru, gândi Gheorghe. Dar amândoi erau conștienți că nu va găsi nimic prea repede, mai ales că se apropiau Sărbătorile.
Practic, erau puși în situația de a fi muritori de foame, de a nu avea ce pune pe masă în Sfânta zi de Crăciun. Și ceea ce era mai rău: cei care ar fi suferit cel mai mult ar fi fost copiii. Da, cei șase îngerași care acum dormeau liniștiți în pătucurile lor, visând la mere glazurate și la bănuți de ciocolată.
Deznădejdea i-a cuprins încet, încet, pe cei doi părinți iar discuția lor a evoluat în ceartă. Ei, care nu se certaseră până acum decât de la numărul de lingurițe de zahăr din cafea, ei ajunseseră acum să se certe ...
- Dacă tu ai lucra acum nu am suferi așa ceva. M-ai lăsat doar pe mine să întrețin familia și tu nu ai făcut nimic. În plus, nici măcar nu m-ai lăsat să pun bani deoparte. Mi-ai spus mereu că nu vom avea nevoie. Lăcrămioara începu să plângă o dureau cuvintele grele ale soțului.
- Știi prea bine că eu nu am vrut altceva decât să fiu alături de copii, să îi educ cum știu eu mai bine. Cum poți să îmi reproșezi asta acum? Chiar tu mi-ai spus că nu va trebui să lucrez nicăieri. Știi prea bine că mi-aș da și viața pentru copiii ăștia, nu e vina mea că tu ai vrut să facem atâția ar fi trebuit să mă lași să îl dau pe Tudor americancei aceleia când a vrut să îl adopte. Ne-ar fi dat și nouă niște bani.
- Tu te auzi vorbind? E sânge din sângele nostru carne din carnea noastră. Cum să îl dăm? Și când am termina banii ce am face? Am mai da unul?! Nu! ești nebună.
- Nebună sau nu, eu măcar am o soluție. Decât să moară opt oameni de foame dintre care șase copii mai bine unul pleacă dar restul trăiesc. Ești dispus să renunți la șase copii de dragul unuia singur?! Tu crezi că eu nu îl iubesc? Doar eu l-am purtat în pântece. Tocmai de aceea spun: și pe ceilalți cinci tot eu i-am purtat, tot eu i-am alăptat. Decât să îi văd pe cei șase copii ai mei, sufletelele mele, murind de foame mai bine mor eu de dorul lui Tudor, dar restul copiilor vor avea ce mânca și ce îmbrăca.
- Bine, dar cum poți să îl separi de frații lui?
- Păi are doar 10 luni. Nici măcar nu vorbește. Ceilalți îl vor uita ușor căci e de abia un bebeluș. Tu ești conștient că după Sărbători copiii încep școala? Cum o să îi privești, Gheorghe, când o să vină la tine, cu lacrimi în ochi, să îți ceară mâncare sau bani pentru caiete? Cum o să le explici că deși ți-ai asumat responsabilitatea când i-ai făcut, acum nu îi poți ajuta? Cum?!
- Nu știu, dar la Tudor nu renunț. Gândește-te: cum o să îi fie lui departe de noi, de familia lui?
- Bine, dar e posibil să se realizeze mai bine în America. Doamna Watson este bogată, are o firmă în Chicago și nu are copii. L-ar iubi mult pe Tudor al nostru și ar avea mare grijă de el. I-ar oferi tot ce nu îi putem noi da iar când ar crește mare i-ar povesti de noi. Și poate într-o zi ne-am trezi cu el la ușă. Nu crezi? Și, cine știe, ne-ar mulțumi că i-am oferit șansă să devină cineva.
- Nu cred, nevastă. Dacă ar veni, ar veni doar ca să îi cunoască pe acei părinți care l-au dat fără remușcări în brațele unei străine, de dragul banilor. Ne-ar scuipa în ochi și apoi ar pleca pentru totdeauna.
- Și dacă apoi ne-ar ierta?
După această întrebare liniștea s-a așternut din nou între cei doi soți. Bărbatul, așezat la masă, a continuat să privească în gol iar femeia a început să își caute de lucru cu mâncarea.
După ceva vreme în bucătărie a intrat Miruna, fetița lor de 5 anișori, un îngeraș de copil cu plete aurii, într-o cămășuță de noapte albastră, cu iepurași roz. Avea în mână o hârtie, frumos împăturită și dată cu puțină colonie din sticla mamei.
- Mamă e scrisoarea pentru Moșul. M-a ajutat Marius să o scriu. Crezi c-o s-o primească?
- Da, puiul mamei. Dă-o încoace că i-o trimit eu. Vei vedea că o să-ți aducă ce i-ai cerut.
Apoi femeia și-a sărutat copilul pe frunte, i-a luat scrisoarea din mână și a condus-o în dormitor să se culce. După câteva minute s-a întors plângând.
- Ce ai pățit?
- Na, poftim! Citește asta!
Bărbatul luă hârtia mototolită din mâna femeii și începu să citească...
Dragă Moșule,
Eu sunt Miruna și am 5 ani. Nu știu să scriu și scrisoarea aceasta ți-o scrie fratele meu Marius care are 8 ani. Deci, dacă nu îți place scrisul să nu te superi pe mine. Eu nu vreau să fiu ca alți copii care îți scriu doar că să îți ceară jucării. Eu ți-aș cere să păstrezi voia-bună din familia noastră și să le dai multă sănătate părinților și fraților mei. Mi-a spus mama că tu ne aduci orice îți cerem, dacă am fost cuminți. Eu am fost cuminte Moșule anul acesta. Am învățat să îmi leg singură șireturile la ghetuțe și nu am spus nici o minciună. Deci, te rog, adu-mi și mie ce-ți voi cere. Pentru mine vreau o pisicuță mică, albă și pufoasă că să mă joc cu ea, pentru Marius vreau un ghiozdan frumos, cum are un coleg de la școală, pentru Elena, sora care e la facultate vreau niște cărți din alea mari că am auzit că are nevoie, pentru Ionuț o geacă, pentru Mirela o rochie lungă, frumoasă, iar pentru Tudor multe, multe scutece. Pentru mama și tata adu-le tu ce vrei, ce crezi că au nevoie. Te rog, să nu uiți nimic din ce te-am rugat. Mai ales de geaca lui Ionuț și de scutecele lui Tudor că mama se plânge mereu că se termină. Mulțumesc Moșule și te aștept să vii!
Cu drag,
Miruna.
- Vezi?! Cum am putea să îi dezamăgim? Cum să nu le punem sub brad aceste cadouri?
- Ai dreptate. Ar suferi mult. Mai ales Miruna.E un copil atât de cuminte și de bun
- Uite...eu zic să nu luăm nici o hotărâre încă, deși îmi cunoști părerea. Să ne rugăm mai bine și să sperăm că Dumnezeu ne va ajuta.
Mesele erau acum luate în tăcere, când unul din copii a îndrăznit să întrebe când cumpără bradul, căci mai erau doar 2 zile până la Ajunul Crăciunului, Lăcrămioara începu să plângă iar Gheorghe, nervos, le-a spus să-și termine masa și apoi să se ducă la ei în camere.
După ce aceștia, în mare liniște, au părăsit sufrageria părinții au reluat discuția de mai demult, de data asta mai hotărâți decât atunci.
- Ce facem, Gheorghe? Lumea deja face cumpărături pentru Crăciun iar noi nici măcar nu ne-am hotărât ce facem de mâncare. Că să nu mai vorbim de cumpărături, de brad și de cadouri
- Știu, Lacramioaro. Nu am vrut să îți zic, dar m-a sunat ieri doamnă Watson că să întrebe ce mai facem și a spus că îi e dor de Tudor. Nu m-a mai întrebat nimic dar știu că încă îl mai vrea. Am invitat-o mâine, la o cafea. E ultima șansă să vorbim cu ea deoarece după 1 ianuarie se întoarce la Chicago.
- Atunci mâine ne vom hotărî. Să dea Dumnezeu ca hotărârea luată să fie cea mai bună!
- Să dea Dumnezeu!
În noaptea aceea nici femeia și nici bărbatul nu au dormit. Au stat treji toată noaptea, întinși unul lângă celălalt, rugându-se. Nimeni nu ar putea să le înțeleagă disperarea din suflet din acele momente. Se spune că lacrima unui copil valorează mai mult decât orice bogăție a lumii și exact pe această idee se contura și speranța celor doi soți, aflați la pragul deznădejdii.
A doua zi casa era pregătită pentru vizita doamnei Watson. La ora 16.00 fix aceasta a sunat la ușă. Elegantă ca întotdeauna, femeia purta un deux-piece, asortat cu geanta și pantofii. Se cunoștea prea bine că era bogată și că avea stil. În spatele blândeții, privirea ei ascundea ceva tainic, o urmă dureroasă, o negură a trecutului îngropat de ani.
După ce i-a salutat pe toți copii și l-a sărutat dulce pe Tudor din brațele mamei, l-a luat în brațe și s-a așezat cu el la masă. Pe tot parcursul discuției l-a legănat și l-a alintat mereu, cu mare grijă însă să nu îl trezească.
La început au vorbit despre vreme, apoi despre Crăciun. Când s-a ajuns la subiectul întoarcerii doamnei Watson la Chicago aceasta și-a manifestat părerile de rău că se va despărți de ei și de Tudor, la care ajunsese să țină ca la un fiu. Lăcrămioara a tras aer în piept și a spus:
- Mă bucur nespus să aflu că v-ați atașat de Tudor
- Da, e un îngeraș de copil. Uitați, știu că v-am mai întrebat o data și nu aș vrea să vă jignesc, dar sunteți siguri că nu ați vrea să mi-l dați mie să îl cresc în Chicago, să îi ofer condiții mai bune de trai, iar vouă să va dăruiesc ceva bani, așa cadou de Crăciun, pentru ceilalți copii care desigur așteaptă să vină Moșul.
Exact când Gheorghe se pregătea să îi comunice femeii hotărârea lor de a-i accepta propunerea, în schimbul unei sume suficient de mari că să le ofere condiții bune celorlalți copii, discuția le fu întreruptă de țârâitul telefonului. Lăcrămioara se ridică grăbită de la masă și răspunse:
- Alo. Da, e acasă. Vreți să vorbiți cu el? Ce să îi comunic? Da??? Sunteți sigur? A... mulțumim frumos! Crăciun fericit și dumnevoastră!
Pe măsură ce vorbea glasul i se umplea de fericire mai mult, și mai mult, până ce culmină într-un fel de chiot răgușit, strangulat parcă de importanța vestii aflate.
- Gheorghe, dragule
- Spune, răspunse cu plictiseală bărbatul. Pe mine mă căuta?
- Da, pe tine. De fapt și pe mine. Era nu știu care șef de departament de la tine. A spus cum îl cheamă dar nu contează asta. A vrut să te felicite cu ocazia Sărbătorilor
- Ah, da? Și să îmi dea vestea proastă?
- NU! Din contră a spus că șeful te-a avansat și pe tine, alături de încă 3 oameni. Îți mărește salariul și îți dă și o primă de Crăciun.
Bărbatul se ridică brusc de la masă, își îmbrățișă soția și o sărută cu pasiune, într-o dezlănțuire totală, ca după un chin încrâncenat pe care doamna Watson, martoră acestei explozii de exuberanță nu îl înțelegea. Îi privea mirată pe acești doi oameni, soț și soție, care, deși mai înainte erau triști și cătrăniți, acum deveniseră brusc veseli, de parcă ar fi scăpat de cea mai grea problemă din viață. După ce aceștia își mai reveniră ea îndrăzni să ia cuvântul:
- Văd că ați primit o veste bună și mă bucur mult pentru voi, oricare ar fi ea. Acum, spuneți-mi, v-ați mai gândit la oferta mea? Deosebit de senin, Gheorghe își petrecu brațul pe după umerii Lăcrămioarei, o strânse încetișor și spuse:
- Vă mulțumim mult, scumpă doamnă, pentru bunătatea dumnevoastră și pentru dragostea pe care o nutriți pentru micul Tudor. Însă trebuie să vă refuzăm: suntem siguri că nu există loc pe lume în care să îi fie mai bine decât alături de noi, familia sa. Azi eram hotărâți să vă acceptăm oferta, dintr-o încercare disperată de a ne salva restul copiilor dar tocmai am primit o lecție de viață foarte valoroasă: dacă o familie este unită, nu există lucru care să îi stea înainte deoarece Dumnezeu îi stă alături. Vă promitem că, atunci când va crește, Tudor va afla de dumnevoastră și de cât de bună sunteți.
Doamnei îi dăduseră lacrimile. Scoase o batistă brodată și și le șterse cu delicatețe, apoi spuse:
- Eu vă mulțumesc vouă. Se pare că și eu am primit o lecție de viață, tocmai când și unde mă așteptăm mai puțin. Ceea ce nu știți despre mine este că am avut și eu un copil, când aveam doar 17 ani, pe care mama m-a obligat să îl părăsesc într-un orfelinat. De aceea îmi doream atât de mult să îl adopt pe Tudor. Dar acum mă voi întoarce acasă cu speranța în suflet: am să îmi dedic toți anii care mi-au rămas căutării copilului meu și când îl voi găsi, căci acum sunt convinsă că Dumnezeu mă va ajuta, îi voi cere iertare și voi încerca să răscumpăr toți anii pierduți. Vă mulțumesc
Lăcrămioara și Gheorghe o priveau stupefiați pe această femeie a cărei ochi se luminaseră brusc. Mirarea lor a crescut însă și mai mult când ea a scos din poșetă un plic și l-a așezat pe masă, cu mare grijă:
- Îi pregătisem pentru cazul în care ați fi acceptat oferta mea. Acum vi-i dăruiesc, în numele Crăciunului, pentru acești copii. Vă rog ceva: când vor desface cadourile de Crăciun să le spuneți că am contribuit și eu la ele și că le urez un Crăciun fericit. La revedere! Și mulțumesc.
- Nu vreți să petreceți Crăciunul cu noi?
- Ah, nu. Mulțumesc frumos, dar plec chiar mâine la Chicago. Nu mai am răbdare. La revedere.
Apoi îl sărută pe Tudor pe frunte, i-l dădu mamei și ieși din casa în care liniștea revenise. Următoarele zile Gheorghe și Lăcrămioara au făcut cumpărăturile, au cumpărat bradul, l-au împodobit și au aranjat o masă de Crăciun superbă, cu lumânări aprinse și bucate alese. Ceea ce făcea însă acest Crăciun să fie mai deosebit era faptul că familia depășise un prag important și devenise mult mai unită decât fusese până atunci.
Moș Crăciun te așteptăm cu drag...
-->
Comentarii
Multumesc Aurora. Cu drag!
Uff, am ratat această uriaşă şi extraordinară naraţiune.
Bravooo, doamna Claudia, aveţi toată admiraţia mea!
Mulțumesc Liviu, sărbători fericite și ție.