Am auzit eu moșmondeli pe la ușă, dar am zis că-i vre-un motan de-al meu într-o stare mai anguasată. Mă uit la ceas: trecut de opt seara, copii cu colindul s-or fi retras demult pe la case... Apoi mă străfulgeră o presimțire. Aprind lumina pe hol, deschid ușa de la intrare și-l văd pe don Pedro, în toată splendoarea lui, care mă focalizează tulbur și apoi exclamă:
− Domnu’ Inginer! Hâc!
− Încă eu… Ce-i cu tine?
− Am venit să-ți plătesc. Merge extraordinar. Ești cel mai bun meșter din univers!
− Da’… ce, cum? bâigui în plin deja vu.
Scoate două hârtii albastre, le scuipă vârtos și vrea să mi le lipească pe frunte. Ca't de mă feresc, dar tot am fost bălit mai rău decât de către motanul Mitzu în plină criză de tandrețe.
− Sărbători fericite! La mulți ani… face o piruetă mortală și-l prind în brațe exact când urma să dea cu tâmpla de balustrada treptelor de la intrare, mă mai pupă odată, și-o ia, sinusoidal, pe alee. Îl urmez, pândindu-l să nu se înfigă în vre-un gard, și-apoi, când îl văd că a pus cap compas pe stâlpul din vale, intru și blochez poarta.
Pentru azi… e suficient.
Șterg bine bancnotele cu un șervețel și le trec prin barbă. Tot vine de Crăciun și-mi achită o reparație de doi lei, făcută de mult... Mereu, când îl sun, spune că nu a fost el, sau că nu-și mai amintește, că era mangă, dar nu-i lipsesc bani din portofel, și-atunci…?
Dacă nu e el…
Există, totuși, un Moș Crăciun?
***
-->
Comentarii