Înger cu aripile desfăcute veghează mormintele de la marginea mării.
Norii atârnă,
zdrenţe din mantiile unor regi exilaţi
aici, la marginea mării,
unde a luat sfârşit călătoria, aici,
unde vaietul exilului nu conteneşte nicicând.
“Nimic nu se sfârşeşte cu adevărat” şoptesc sirenele,fecioarele-zâne,
îndrăgostitele,
ucigaşele,
cele care omoară cântând,
cele care sugrumă cu cântecul pletelor,
cele din ale căror degete ţâşnesc şuvoaie de smirnă.
Dacă pietrele cu patru braţe care vă apasă şi-ar lua zborul,
v-aţi ridica din nou, frumoşi, uşori şi liberi,
botezaţi cu nume noi,
de constelaţii,
iluminaţi de adevărata cunoaştere
a drumului
care doar el contează,
splendida ţintă a lipsei de tinţă.
Aţi bea curcubeul
precum cafeaua,
v-aţi potoli foamea cu albastru,
drumul v-ar fi leagăn, pat şi casă,
moarte frumoasă numai a voastră,
a celor care v-aţi preschimbat
rădăcinile în aripi,
respiraţia în vânt,
privirea, în fântână.
Ca un fluture din crisalidă
ar ieşi îngerul din piatră,
bucuros de lipsa de ţintă
a drumului care merge numai în sus
şi,împreună-călători,
-înger şi regi luptători,
cu braţele-paloş şi rana, cunună-
spre viul izvor,
din Câmpul Stelei, pururi vii.
-->
Comentarii