Aer greu, nori monstruoși, amestec bizar de apă și cenusă, copacii dezgoliți, cangrenați, crengile contorsionate încearcă să evadeze, se zbat să iasă circumstanțial la lumină, parcul e pustiit, dar focul mocnit șuieră și înghite totul, emanând un fum dens, care mă sufocă. Pașii grăbiți trec cadențat, în depărtare se aud strigăte ascuțite, agonizante ale pescărușilor speriați care nu mai regăsesc drumul spre cuib - e o lume damnată.
Frigul pătrunde mai adânc în mine, pe măsură ce te îndepărtezi, tresar. Nu mai e nimeni pe drum. Picături reci despică obrazul, pleoapele se-nchid greoaie, mâinile devin rigide, inima doare, totul doare, gândurile se zvârcolesc, simt cum mi se scurge printre degete ultimul strop de viață. În auz răsună glasul tău care îmi spune răspicat că nu mă vei ierta. Întuneric. Suspin. Durerea e mai adâncă în mine, corpul mi se transformă încet … "Amintește-ți că ți-ai promis să nu mai plângi niciodată pentru o iubire întâmplătoare, ochii-ți sunt reci, inima-ți este piatră!" - o voce îmi șoptește tainic. Mă așez într-un colț de gând, îmi pun capul pe genunchi, stâng cu putere ... Cronos își înghite gândurile, le aruncă în uitare pentru eternitate. Azi m-aș întoarce și eu în adânc, simt că acolo este lumina mea.
E prima dată când aud cum plânge cerul. Un cântec amar de dragoste inundă străzile pustii.
În imagine: Rugăciunea, de Constantin Brâncuși
-->
Comentarii