Sfârşit de an 1997. Bosnia. Baza auxiliară NATO.
Două maşini de teren părăsesc baza cu o misiune obişnuită de curierat. Cei opt bărbaţi din maşini au de străbătut un drum cam stricat, dar destul de circulat şi atent controlat. Teoretic, un drum lipsit de riscuri.
Fatalitatea, sau Dumnezeu ştie ce, face ca cele două maşini să nu aleagă traseul cel mai bun şi să nimerească peste o mină rătăcită în marginea drumului.
Maşina din faţă sare în aer, împrăştiind în toate părţile bucăţi de material, pământ şi fum.
A doua maşină are mai puţin de suferit. Parbrizul lovit de resturi explodează în bucăţele minuscule, care se înfing în carnea celor doi din faţă şi, într-o măsură mai mică, a celor din spate. De spaimă sau din instinct, şoferul răsuceşte volanul. Maşina iese de pe drum şi se răstoarnă pe o parte. Şoferul reuşeşte să iasă şchiopătând, iar cei doi din spate, mai puţin vătămaţi, se străduiesc să-l scoată şi pe ocupantul scaunului de lângă şofer, aflat în stare de inconştienţă, dar cu puls şi respiraţie abia perceptibile. E plin de sânge din cap până la centură, unde sângele începe să se închege formând ţurţuri gelatinoşi. Ochiul stâng abia de poate fi ghicit pe faţa tumefiată şi roşie. Partea stângă a feţei şi gâtului sunt pline de cioburi înfipte nu se ştie cât de adânc. O dungă orizontală îi brăzdează pielea frunţii. După ce-l aşează pe spate, cei doi valizi aleargă la maşina din faţă. Găsesc un rănit pe care îl aşează alături de primul. Ceilalţi trei... nu mai au nevoie de ajutor. Două vehicule blindate, cu aceleaşi inscripţii ale NATO, îi culeg de pe drum.
Accidentul încheie misiunea celor opt bărbaţi în spaţiul iugoslav.
***
Într-o rezervă cu două paturi ale spitalului se află două victime ale accidentului din Bosnia. Una se află încă sub influenţa sedativelor. Are capul bandajat în întregime, cu găuri doar pentru nas şi gură. Cealaltă, cu răni mici pe faţă, piciorul în ghips şi o mână bandajată, conştientă şi depresivă, priveşte fix un punct inexistent de pe tavan. La un moment dat renunţă şi îşi întoarce capul spre camaradul său. Face o încercare:
- Marcule, mă auzi?
Spre mirarea lui, cel întrebat răspunde:
- Cine eşti?
- Nu-mi recunoşti vocea? Sunt Tudor.
- Ai vocea schimbată, pari răguşit.
- Cred şi eu.
- De ce-i aşa de întuneric aici?
- Nu-i întuneric. Eşti pansat la ochi... la cap. Am avut un accident. Îţi aminteşti?
- Unde suntem?
- Într-un spital.
- Toţi?
- Nu. Trei au plecat acasă între patru scânduri, unul e la reanimare şi doi sunt alături, aproximativ sănătoşi, dacă nu s-au dilit între timp.
- Tu?
- Eu am scăpat destul de uşor. Câteva înţepături şi nişte oase rupte. În rest...
- Vrei să spui că eu sunt mai grav?
- Nu ştiu. Este aici o infirmieră care ştie româneşte, e de undeva de pe lângă Timişoara, dânsa mi-a aranjat să fiu în cameră cu tine şi mi-a spus câte ceva despre starea ta.
- Şi, ce-a zis?
- Organic, eşti întreg, toate rănile tale sunt la cap.
- Mai precis?
- Păi, o tăietură în frunte şi o mulţime de răni mici provocate de bucăţile din parbriz. Eu nu te-am văzut, dar sora spune că te-au cârpit frumos şi nu vor rămâne cine ştie ce semne.
- De ce sunt pansat la ochi?
- Asta-i cel mai nasol. Ai avut câteva bucăţele de sticlă şi au fost nevoiţi să te opereze...
- Spune odată, ce te câcâi atâta!
- Se pare că va trebui să porţi ochelari. Ai nevoie de corecţie cel puţin la ochiul stâng.
- Mda!
- Cum te simţi?
- Ca un nou născut. Nu se vede?
- Lasă gluma.
- Mă simt ca naiba. Parcă am cuie înfipte în cap şi văd numai pete colorate, ceva ca o picătură de apă în culorile curcubeului şi care se plimbă de colo-colo la cea mai mică mişcare. Ai idee cât mă vor ţine legat?
- Vreo 8-10 zile, în funcţie de evoluţia leziunilor, apoi îţi vor elibera ochiul drept.
- Şi stângul?
- Vrei să ştii prea multe şi eu nu sunt în măsură să-ţi dau informaţii precise. Stângul e ceva mai rău şi va dura vreo lună, o lună şi ceva. Ce vrei după o explozie sub nasul nostru? Eu nu am avut curajul nici să cer o oglindă...
- Dar m-ai văzut pe mine.
- Te-am văzut când te-au scos din maşină şi nu mi-a plăcut deloc. Aici nu te-am văzut încă. Nu te-au adus de prea multă vreme.
- Nu ştii dacă am voie să mişc?
- Păi nu prea, ai perfuzie la mână. Nu simţi?
- Nu simt decât durerea de cap. Ce naiba fac dacă mă trece pişarea?
- Sun eu şi spun să-ţi aducă răţoiul.
- Ce naiba mai e şi ăla?
- O ploscă ce-ţi permite să-ţi faci nevoile în pat. Am folosit-o şi eu, că, am un picior atârnat şi nu-mi dau voie să merg încă. Să-mi spui dacă ai vreo nevoie.
- Acum nu, dar vroiam să ştiu. Zici că e ziuă...
- Da.
- Am cam belit-o, Tudore, nu-i aşa?
- Dacă mă gândesc la cei plecaţi acasă, aş zice că stăm bine.
- Prea ne-au ieşit bine toate până acum. Era de aşteptat că va trebui să dăm socoteală în vreun fel, dar nici unul dintre noi nu s-a gândit la asta. Universul se vrea echilibrat.
- Prostii. Aşa a fost să fie. Dacă e să dea socoteală toţi care au de dat, ar fi neâncăpătoare spitalele şi cimitirile.
- Ce ne facem acum?
- Ce să ne facem? Aşteptăm să ne facem întregi şi plecăm acasă.
- Aş vrea să vorbesc cu un doctor.
- Ai să vorbeşti, dar abia mâine, când îţi vor schimba pansamentul. Până atunci numai asistenta vine pe-aici, din când în când, să ne umfle fundul cu antibiotice, sau dacă o chemăm noi.
- O să-mi pierd minţile stând atâta timp în pat şi cu ochii legaţi.
- N-o să-ţi pierzi nimic. Sunt şi eu aici, mai stăm de vorbă, mai...
- Mai ce! Ai să adormi, iar eu voi rămâne singur.
- Ai să dormi şi tu.
- Cred că am dormit pentru săptămâni întregi. Ajunge.
- O rugăm pe asistentă să-ţi dea ceva...
- Rahat! N-am de gând să mă îndop cu pilule şi să vegetez ca ursul iarna. Dacă tot sunt bătut de soartă, măcar să-mi duc calvarul în deplină cunoştiinţă de cauză.
- Nu face pe martirul, nu ţi se potriveşte. Crede-mă că nici pentru mine nu-i uşor. Ţie, dacă îţi scoate perfuzia, ţi se poate permite să umbli, pe când eu...
- Cum să umblu cu ochii legaţi?
- Ţi-am spus că numai câteva zile ai de stat aşa.
- Câteva zile pot fi cât o veşnicie. Eşti sigur că nu-mi voi pierde vederea? Poate nu vrei să-mi spui.
- Ce să-ţi spun, de unde vrei să ştiu eu? Aşa a spus asistenta şi, până una alta, trebuie s-o credem. Când îţi vor da jos pansamentul, îţi vei da seama singur cum stau treburile. Nici eu, nici doctorul, nici asistenta, nu suntem Nostradamus. Ai răbdare.
- Ce răbdare, mă, ce răbdare! Plec sănătos, bine mersi, urmează o gaură neagră, după care mă trezesc în întuneric fără să ştiu ce mă aşteaptă. S-au dus naibi toate planurile noastre! Ale mele.
- Vom trece şi peste asta, Marcule. N-am păcătuit chiar aşa de mult.
- Ba, am păcătuit, mult, prea mult. în fiecare zi, în fiecare ceas, în fiecare clipă.
- Eşti un judecător prea aspru. Am s-o rog pe asistentă să-ţi dea nişte calmante, altfel vei face o depresie de toată frumuseţea şi nu-ţi va folosi nici ţie nici mie. Nimănui. Am văzut în ce stare sunt cei doi de alături, care, deşi n-au aproape nici o vătămare, sunt numai buni pentru manualele de psihiatrie. Tu ţi-ai pierdut cunoştinţa şi n-ai văzut ce-am văzut noi. E un avantaj pentru tine, care te va feri de coşmaruri.
- Asta numeşti tu avantaj? Dacă rămân chior?
- Nu rămâi. Ce dacă vei purta ochelari? Atâta lume poartă şi nimeni nu face caz. Eu zic să mulţumim că am rămas în viaţă,
- Cui să mulţumim?
- Cui vrei, cui crezi, cui îţi vine.
- Nu-mi vine în nici un fel. Mai degrabă îmi vine să învinuiesc, dar nici asta nu ştiu cum s-o fac şi pe cine...
- Păi vezi? Asta ne-a fost soarta. Nu-i nimeni vinovat.
În salon intră asistenta, ţinând în mâini instrumentele de tortură. Îi face semn lui Tudor să se pregătească.
- Cine a intrat? întreabă Marcu.
- Asistenta. A venit să ne înţepe. Pregăteşte-te.
- Pot s-o întreb ceva?
- La ce bun. Nu-i nemţoaica de la noi.
Tudor întinde braţul pentru a primi înţepătura. Îl previne şi pe Marcu:
- Vezi că-ţi vine rândul îndată.
- Şi ce trebuie să fac?
- Nimic. Are grijă dumneaei. Tu să ştii la ce să te aştepţi. Să ştii că doare,
Marcu simte că i se ridică mâneca, apoi întepătura şi durerea. Întreabă:
- Gata, Tudore?
- Nu. Stai cuminte că-ţi mai bagă ceva.
- Ce-mi bagă?
- Cred că nişte vitamine.
- Păi, nu sunt în perfuzie?
- Din câte ştiu eu, prin aia te hrăneşte. Antibioticele şi sedativele ar trebui să ni le bage în cur, da-i prea incomod.
Asistenta îşi vede de treabă netulburată de schimbul de vorbe dintre bolnavi şi mai sparge câteva fiole. Înainte să iasă pe uşă îi indică lui Tudor, încă o dată, butonul soneriei, zicând scurt în nemţeşte:
- Klicken!
Marcu, foarte curios:
- Ştii cumva nemţeşte sau vorbeşte cu altcineva?
- Aş, mi-a arătat soneria. Se pare că pe aici nu se învaţă limbi străine la şcoală.
- Se învaţă, măi, dar nu rusa, ca la noi.
- Putea să încerce măcar în franceză, unde bâjbâim şi noi câte ceva.
Tac o vreme, apoi Tudor:
- Marcule, cred că ne îndoapă cu ceva ca să nu facem gălăgie. Tu mai vrei ceva, că mie mi s-a făcut somn?
- Nu vreau nimic. Foame nu simt, altceva... parcă o moleşeală prin tot corpul. S-ar putea să adorm şi eu...
Se opreşte pentru că respiraţia lui Tudor a devenit uniformă.
- A adormit, îşi zice el cu voce tare.
Curând, medicamentele îşi fac efectul şi asupra lui. Adoarme sau, mai degrabă, trece într-un fel de stare intermediară între veghe şi somn, în care gândeşte şi visează în acelaşi timp. Un vis pe care l-a mai avut, cu mici deosebiri, şi care îl duce mereu într-o casă părăginită, populată de o mulţime de personaje din care nu lipsesc rudele şi... copiii. Ai cui? Nu-i recunoaşte. Totul i se pare cunoscut şi necunoscut în acelaşi timp. Nu poate localiza spaţiul şi timpul scenelor din vis. Se trezeşte câteva clipe înspăimântat de ceva şi, negăsind explicaţii, se străduieşte să adoarmă la loc pentru a-şi relua visul. Uneori reuşeşte, alteori nu, sau începe alt vis, tot cunoscut şi tot fără corespondent în realitate. Totuşi, îşi dă seama că subconştientul încearcă să-i transmită ceva. Visul este foarte clar şi, ca întotdeauna, colorat. Ştie că oamenii sănătoşi visează în alb şi negru, numai bonavii psihic au visuri colorate, iar el se consideră un om normal. Ce să creadă? E tentat să accepte explicaţii fanteziste, paranormale, extrasenzoriale, dar cum să le verifice? Şi doctorii le evită, fiind greu de acceptat pentru un cap limpede, iar el... a trecut prin nopţi grele. Mai demult, a încercat să vorbească despre anumite vise şi cu soţia, dar ea, ca şi ceilalţi, îl trimitea de fiecare dată la medic, înainte de a visa extratereştri şi a fi închis într-un ospiciu. O vreme s-a liniştit, le-a uitat, dar iată că revin şi încă foarte stăruitor. Dacă înainte mai da vina pe stres şi pe vodcă, acum trebuie să caute altceva. Să fie frica venită din trecut sau ceva care se va întâmpla?
Cu aceste ultime gânduri se trezeşte de-a binelea şi refuză a-şi continua somnul. Treaz, dar tot în întuneric, îşi simte neputinţa şi cât de tare doare ea. Vrea să vorbească, să întrebe pe cineva, dar Tudor doarme. Nu are rost să-l trezească. Visul a fost lung, însă, Marcu crede că nu a dormit cine ştie ce.
„Mâine, când vine doctorul, va trebui să găsesc un răspuns. Neapărat!” îşi promite el.
***
-->
Comentarii