Eu scormonesc până-n adâncul unui poem de pe front
pe care-l rosteau soldaţii înainte de moarte
şi nimeni nu-i asculta
pământul era căzut în somn.
În suflet viaţa se chinuia să reziste,
lucrurile îmbrăcau forme fantastice
şi o lumină îi fulgera prin simţuri,
pe sub ochi li se perinda tot ce-au iubit,
teama se schimba în curaj
şi fiecare privea înainte.
Cu dumnezeu în gând erau nemuritori,
respirau prin cuvintele din poem,
nu ascultau niciun sunet.
În urechea lor moartea nu avea glas
şi înaintau mereu prin infern,
nimeni nu-i putea opri.
Restul era problema urmaşilor,
să stabilească cine a învins
în lupta oarbă.
-->
Comentarii