Ne plâng ...
Eu văd, iubita mea, copacii în rugină,
pe marginea de gând, la plângerea de salcă
şi-au înşelat credinţa şi acum îşi câtă vină,
îmbătrânind în cercuri, cuvîntul dor, îl seacă.
Durerea-i bunătatea, atâtea zile-n rând,
când dăruiau o umbră în verdele mereu,
au vremea îngălbenită şi au căzut pe gând,
vor înverzi din nou ... de vrea şi Dumnezeu.
E toamnă, dar mai cată în huma cea bătrână,
un preţ ce îl plătesc, la malul de povară,
e timpul ca să plece din pata de ţărână,
mai au puţin iubito, dar iarna-i înfioară.
Şi vântul parcă-n ciudă are rafale hâde,
pământul doar le-a fost, cumva convins de ploi,
că au dureri în vremuri, ce le-au fost hotărâte,
în amintirea verii, de un vis visat de noi.
-->
Comentarii