ANEI
Las fereastra larg deschisă, ploaia dă să intre-n casă,
Mă izbește cu putere, dară mie nici că-mi pasă.
Muzica, discret am dat-o și rămân în contemplare...
Adierea dimineții mă îndeamnă la visare
Stau stingher pe-al meu fotoliu, obosit de prea mulți ani,
Las privirea să îmi cadă peste tinerii castani;
Gândurile mă tot poartă printre astre solitare...
Vreau sa plec din astă lume, spre noi spatii siderale
Aș dori (de-acum încolo) să fiu stea pe cerul nopții,
Să îți luminez cărarea ce ți-au hărăzit-o sorții;
Să-ți privesc pletele-ți negre, răvășite peste pernă.
Rugând vântul să-ți șoptească despre dragostea-mi eternă
Să ți mângâie coapsa plină, sănii tari și dați în pârg,
Să te-ndemne la iubire, într-un lăstăriș de crâng;
O iubire nerostită, nimeni să n-o întineze,
Numai Luna să o știe și pe veci s-o lumineze
* * *
Ne vom întâlni, iubito, undeva prin Univers,
Într-o frumoasă poveste, sau în rima unui vers;
Eu să fiu Singuratatea, tu să fii Doamna Speranță,
Să-mi prefaci jalea și dorul, într-o doină sau romanță
-->
Comentarii
Versurile tale mi-au străpuns inima...
Un poem deosebit, Boss!