Șoapta-ți nesigură asemeni pasului
care-mi străbate cărările,
ridicolă uneori ca un clipit de frunze,
își depune oul în cuibul
facerii lumii.
Pot împărți cu tine
litere, cuvinte, întregi strofe
pe o sfoară întinsă desupra
prăpastiei care ne separă trupurile.
Un fir subțire de soare
lunecă mereu
încercând să ne vadă
în timp ce o durere cuminte
mă inundă, spunându-mi
în taină:
-nu te duce, nu te duce!
Hâdă ești durere uneori și
nesigur îți este pasul.
Lasă-mi copacul albastru
să-și ofere rădăcina eternității!
Doar el mai vâslește liniștit
pe apa viață
cu gesturi de bătrân, care a renunțat
de mult să-mi mai respire sufletul.
M-ai făcut frunză și floare
în adâncimea pădurii de nuferi.
Văd cerul înspăimântat de
adâncu-mi în care mă scald
când zeul soare se răzbună și el
încercând să-mi fure lumina,
dar îmbătrânește până să ajungă la mine.
Ochiul meu strânge în el necuprinsul
refuzând să-mi audă
strigătul de neputință
în fața destinului.
10.06.019
-->
Comentarii