ei, Mădălinei
În ochii cu pleoape grele
absorbind căldura soarelui,
orele treceau.
Dădeau o lumină caldă
într-o letargie completă.
Se lăsa purtat de reverie
după o tăcere îndelungată
cu sufletul vrăjit
numai de el ştiut,
în gând mereu
să urmărească defilarea
îngerului păzitor.
Îşi trecu mâna cu mângâiere
ce se desfăşura după el.
Îl făcea să simtă că viaţa are sens.
Se simţea cuprins,
insuflat cu viaţă,
tremura ca frunzele-n vânt,
se topea... în ultimul popas
când surâsul reapare
fără de sfârşit într-o zi
cu simţământ omenesc
însoţind taina răsfăţului trecător
încetinind pasul
cu o loialitate încăpăţânată.
Mângâia emoţionat,
se mişca-n armonie,
deborda de viaţă...
Liniştit şi nemişcat,
avea impresia
că întreaga încordare este acolo,
rezistenţa de care se simţea în stare.
Nu era în el niciun gând
să se vadă din nou afară
cu pasul mărunt.
Un mare strigăt de...
-->
Comentarii