E plãcut sã împãrtãşeşti idei, sã le oferi şi altora ceva din felul tãu de a fi, de a gândi, de a simţi, din lucrurile care îţi plac. E plãcut sã ştii cã poate, cineva care vede postarea, apreciazã gândurile şi sentimentele tale, cã se poate identifica individual cu tine în anumite preferinţe muzicale, literare, de opinie. Însã întrebarea care se pune este „existã limite”? În ce mãsurã vrei sã te „identifici” cu toţi prietenii tãi din lista care poate numãra 100, 200, 1000 sau chiar mai multi de indivizi… în ce mãsurã aceastã partajare a propriului eu, a spaţiului privat, te expune pe tine ca individ, te face sã trãieşti într-o vitrinã, o vitrinã cu oameni, poze şi gânduri, dar totuşi o vitrinã? Nu devii oare vulnerabil în clipa în care fiecare poate lua ceea ce-i convine din tine, fiecare se poate servi, ca la o cantinã, din ceea ce-i oferi tu pe tavã într-un sistem care impune „traiul la comun”?
Când oamenii se grãbesc sã sarã peste etape, sã fc mai întâi sex şi pe urmã sã afle cum îi cheamã, sã muşte mai repede şi mai cu poftã din fructul ispitei fãrã a vedea cã este plin de viermi? În goana asta nebunã prin locuri, timpuri, oameni, nu facem altceva decât sã bifãm experienţe, mai mult sau mai puţin fericite, dar cu siguranţã superficiale. Nu mai aşteptãm sã ne îndrãgostim. Ne îndrãgostim virtual. Nu mai trimitem flori. E de ajuns sã postãm o pozã pe profil. Nu mai comunicãm. Folosim chatul. Nu mai trãim. Ne mulţumim cu surogate. În goana asta nebunã împotriva morţii, lucrurile simple ale vieţii şi-au pierdut valoarea, şi-au pierdut farmecul. Sau poate noi ne-am schimbat între timp sistemul de valori. Noi considerãm „normal” sã pierdem o zi întreagã pe site sau messuri în loc sã citim o carte, sã ieşim la aer în plin soare, sã ne bucurãm cã suntem liberi.Nu, nu suntem liberi… avem doar iluzia libertãţii. Credem cã noi suntem proprii noştri stãpâni, când în realitate, sistemul este cel care ne guverneazã. Suntem doar rotiţe într-un angrenaj al cãrui mecanism ne striveşte propria viaţã. Şi nici mãcar nu ne dãm seama de asta. Trãim într-o lume virtualã luând de bun tot ceea ce ea ne oferã cu atâta generozitate. Luãm tinicheaua drept aur în încercarea noastrã, stupidã, de a avea impresia comunicãrii. Credem în himere, credem ca fiecare obiect din vitrinã este ceea ce pare, fãrã sã luãm în seamã cã acea imagine poate fi de fapt o hologramã. Un fals odios menit sã parã o capodoperã. Şi-atunci unde este echilibrul? Cum sã nu te laşi indus în eroare când fiecare vine şi îşi expune pe tarabã tot ceea ce crede el de cuviinţã, încercând sã se arate într-o luminã cât mai favorabilã pentru a cãpãta cât mai multe „like-uri”. Pt a cerşi atenţie. Pentru a impresiona privirea unui eventual cumpãrãtor care îşi plimbã ochii prin vitrinã. Şi uite-aşa, totul se transformã într-un comerţ, chiar dc fãrã bani, un comerţ de senzaţii, cuvinte, întâlniri. Un schimb care ucide poezia unui contact real, nemijlocit de aparenţe.Nu pot nega cã siteurile are şi pãrţi bune. Mi-am gasit astfel prieteni buni cu care pot comunica orice care sunt doar la un click distanţã, am mai gãsit lucruri demne de citit, promovate în acest imens spaţiu în care valorile sunt puse la grãmadã . Doar cã sub aparenţele comunicãrii, non-comunicarea se insinueazã tot mai mult. Alãturi de fals, minciunã, cronofagie, adicţie. Depinde de fiecare cât lasã acest demon sã-i stãpâneascã viaţa.
-->
Comentarii