Mi s-au despicat cuvintele
ca de un fulger în noaptea
slăvită,
de ele n-o să mă mai rog.
Broboane de teamă taie fruntea,
lumină şi întuneric amestecate
într-o ceaţă lăptoasă
se evaporă aprinse
şi tălpi alungite de umbre
calcă pe inima dimineţii-n răcoare,
nimic nu-i mai bine
decât binele la capăt de drum.
Văd depărtarea cu ochii-n pământ
de se vrea ruptă-n bucăţi
;şi nici asta nu mă poate opri.
Neînduplecat
cu paşii întinşi pe muchia unghiului
în deschiderea lui mă odihnesc,
cercul în care este înscris
abia mă mai încape.
În noaptea de cenuşă eram steaua
hieratică
luminând oul universului.
Nu mă poate influienţa
limba cuvintelor despicate
unde norocul se simte ocolit.
Zidul de piatră trece prin mine,
de fiecare dată
circulă pe el călări
nomazii cerului de pază.
-->
Comentarii