A fost odată un tărâm, cândva, demult,
Iar Bunul Dumnezeu n-a fost deloc avar
Când raiul coborâse, acolo, pe pământ,
Dar eu, copil fiind, de unde s-am habar...
S-au dus pe rând, de parcă s-au vorbit,
Ai mei în țintirim; s-au dus să-ngrașe
Din mustul lor un trandafir pipernicit
Lăsând în grija vântului odăile golașe.
Sărmane garduri cu dinții țin hotarul
Să nu se risipească-n vânturi bătătura,
În lutul gălbejit le-a putrezit piciorul,
Iar cari flămânzi le macină încheietura.
Prin porțile lăsate timpului deschise
Vin anotimpurile cum veneau-nainte;
Pășesc melancolii suave în loc de vise
Azi prin ograda cuprinsă-n liniști sfinte.
Sub fusta nopții timide stele se aciuă.
Nu-i nici un suflet timpul să măsoare.
Se-nmoaie întunericul sub zori de ziuă;
Pe locul vechi străluce același soare.
Nimic din ce odată îmi încânta privirea
N-a mai rămas acolo în proporții mici.
Să contrazică, parcă, adormită firea
Se lăfăie-n împărăție vii, sălbatice urzici.
Veronica Șerban
-->
Comentarii
Dorina și ție mulțumesc și la mulți ani îți doresc!
Mulțumesc frumos și la mulți ani, Maria!
Cu aceeași admirație!