20. (jurnal de călătorie)
~ ciclu Marea buclă: 15 jurnale pe cărarea tăcerii ~
Autori: Elena Dumitrescu & Marian Ionescu
Mănăstirea Pasărea
jurnal de călătorie
Simfonia clopotelor și pecetea din lemn
„Cercul s-a închis unde a început pământul; drumul nu se termină, ci se mută în inimă.”
Taina marii bucle și chemarea pârâului Pasărea
Există o geometrie sacră a călătoriilor pe care mintea modernă o descoperă abia la final, o geometrie în care ultimul pas nu este o simplă oprire, ci o întoarcere reflexivă în punctul din care s-a pornit. În această după-amiază caldă de august 2026, mașina noastră rula încet pe drumul ce desparte Mănăstirea Cernica de Mănăstirea Pasărea, parcurgând ultimii kilometri ai acestui uriaș circuit de cincisprezece destinații prin România monahală. Pasărea, situată la doar 29 de kilometri est de București, pe malul lacului format de pârâul cu același nume, a fost gândită în secolul al XIX-lea de Sfântul Calinic ca o prelungire a Cernicăi, un chivot monastic destinat maicilor, menit să închidă simbolic oaza de spiritualitate a codrilor Vlăsiei.
Ce secret ascund atelierele acestei mănăstiri, unde femeile în haine cernite continuă să cioplească lemnul cu dăltițe minuscule, într-o tehnică neschimbată de la 1813? Și cum va suna simfonia de final a clopotelor pe acest platou umbrit de sălcii, unind ecourile Tismanei, ale Putnei și ale Bârsanei într-o singură strângere de inimă? Aceasta era enigma care îmi rula în minte în timp ce curățam pentru ultima oară lentilele aparatului foto, sub privirea caldă a Elenei, care își strângea la piept carnețelul plin de slove și lacrimi, gata ca împreună să punem pecetea pe cel mai important proiect al vieții noastre.
Satul monahal deschis și atelierele xilogravurii
Să intri la Pasărea în acest august din 2026 înseamnă să pășești într-o așezare monastică ce refuză austeritatea fortificată a Secului pentru a se deschide spre natură printr-o estetică a blândeții. Complexul se prezintă ca un sat liniștit, cu chilii ce seamănă cu niște căsuțe țărănești din câmpia ilfoveană, cu ziduri curate din văioagă văruită și pridvoare largi din lemn, de unde mușcatele roșii atârnau în cascade bogate, reflectând prospețimea pe care o văzusem la Agapia. Biserica mare, cu hramul Sfânta Treime, domină platoul central prin cele trei turle zvelte și prin fațada sa clasică, albă, ce absoarbe lumina oblică a după-amiezii.
Am pornit împreună cu Elena spre clădirea muzeului și a atelierelor de artă, situată pe latura de nord a incintei. Aici l-am întâlnit pe personajul nostru local de final, maica Filofteia cea bătrână. Cu degetele aspre, pătate de tuș negru și bătătorite de coada dălților din oțel, ea lucra la o placă masivă din lemn de par sălbatic. Ne-a primit în atelierul ce mirosea a ulei de in fiert, ceară și esențe tari de lemn uscat.
„Vedeți voi, copii,” a început maica Filofteia, fără să își ridice privirea de la fibra de par pe care o cresta cu o precizie chirurgicală, „lumea crede că xilogravura e doar o meserie de tipograf. Dar să sapi în lemn chipul Maicii Domnului e o rânduială aspră, o asceză a degetelor. Lemnul de par e dens, nu te lasă să greșești; dacă dalta îți scapă o fracțiune de milimetru în afara liniei, ai distrus toată compoziția și trebuie să arunci placa. Noi tragem mai întâi desenul cu penița pe lemn, apoi dăm la o parte tot ce-i alb, lăsând doar liniile negre în relief. Este exact ca și curățarea sufletului: trebuie să tai tot ce-i de prisos în tine pentru a lăsa chipul lui Hristos să iasă la lumină.”
Radu s-a apropiat cu aparatul foto, montând o lentilă macro de 100mm pentru a captura momentul în care o așchie minusculă de par se desprindea sub presiunea degetelor maicii. În vizorul aparatului meu, contrastul dintre asprimea lemnului oxidat și finețea șanțurilor dăltuite era de o rară forță plastică. Maica a întins apoi tușul negru peste placă cu un rulou din cauciuc și a presat o bucată de hârtie japoneză subțire, oferindu-ne prima imprimare caldă. Imaginea Sfântului Gheorghe, cu linii dârze, arhaice, păstra în ea toată forța gravurilor noastre populare din secolul al XIX-lea. Am înțeles atunci că Pasărea funcționa ca un chivot al memoriei tehnice, locul unde slova tipărită de la Neamț și stejarul dăltuit de la Bârsana se uneau sub pecetea unei simple plăci de par cioplit.
Masa de bilanț sub sălcii și
După ce am lăsat în urmă atelierele unde maica Filofteia continua să îmblânzească fibra lemnului, foamea ne-a strâns la o masă lungă din lemn, amplasată chiar pe malul lacului Pasărea, sub umbra deasă a unor sălcii plângătoare ale căror crengi lungi mângâiau suprafața verzui a apei. În acest august din 2026, masa de prânz a fost una a bilanțului total. Ne-a fost servită o azimă simplă – o pâine nedospită, coaptă pe vatră fierbinte de piatră –, dăruită de maici alături de o strachină cu miere de tei din stupina mănăstirii și o cană cu apă rece din fântâna Sfântului Calinic.
Gustul a fost de o simplitate revelatoare, poetică: asprimea grâului copt se topea perfect în dulceața parfumată a mierii de tei, oferindu-ne o metaforă gustativă a întregului nostru traseu. Am mâncat în tăcere, privind cum Elena își răsfoia carnețelele pline de note, cu degetele ușor pătate de praful de calcar de la Dervent și de tușul din atelierul de xilogravură. Socializarea la această ultimă masă s-a făcut doar între noi doi, o privire lungă în oglinda apei ce ne-a reconfirmat faptul că drumul ne schimbase profund pe amândoi. Radu nu mai era doar fotograful pragmatic preocupat de timpii de expunere, iar Elena nu mai era doar scriitoarea ce căuta metafore; devenisem amândoi martorii unei realități sacre ce depășea formele noastre profesionale.
Simfonia de bronz în turnul cerului
Urcarea în turnul clopotniței de la Pasărea, în acea după-amiază târzie din august 2026, a reprezentat ascensiunea noastră fizică și simbolică spre zenitul acestui proiect editorial. Treptele înguste din lemn de stejar, prinse în zidăria masivă a turnului ce străjuiește intrarea în mănăstire, scârțâiau ritmic sub greutatea pașilor noștri, într-un ecou ce amintea de scările interioare de la Sucevița sau Neamț. Pe măsură ce urcam, aerul devenea mai cald, saturat de mirosul de lemn uscat, vaselină tehnică și praful vechi al unghiurilor neumblate.
Când am ieșit pe platoul deschis al clopotniței, situat la o înălțime de peste treizeci de metri, întreaga geografie a Ilfovului s-a desfășurat sub ochii noștri ca o hartă vie: salba de lacuri a Colentinei strălucea ca o suită de oglinzi din argint lichid, înconjurată de verdele întunecat al codrilor Vlăsiei. În centrul platformei vegheau cele patru clopote mari din bronz masiv, turnate în breslele de la începutul secolului trecut.
Mi-am instalat trepiedul pe podeaua din grinzi groase, montând un obiectiv fix de 50mm cu o diafragmă deschisă la f/1.4 pentru a realiza o analiză volumetrică a metalului. Provocarea mea optică a fost capturarea texturii rugoase, oxidate a bronzului, pe a cărui suprafață stratul verzui de cocleală desena o adevărată geografie a timpului. În vizorul aparatului, sub incidența razelor oblice ale soarelui, sclipirile metalice de cupru și staniu dădeau clopotelor o prezență titanică, aproape materială.
Ora vecerniei a sosit, iar maica economă, o femeie iute cu mișcări sigure, a apucat funiile groase din cânepă. Când primul ciocan de fier a lovit buza clopotului mare, întreaga structură a turnului a început să vibreze, iar sunetul grav, profund, a inundat valea pârâului Pasărea cu o rezonanță seismică ce mi-a vibrat direct în piept. A fost momentul marii noastre simfonii de final. Ritmul cadențat al clopotelor mici s-a împletit cu gâlgâitul grav al celui mare, creând o arhitectură acustică copleșitoare.
În acele vibrații lungi, am avut senzația că reaud toate sunetele călătoriei noastre: clipocitul Oltului de la Cozia, strigătul olarului de la Hurezi, vuietul cascadei de la Tismana, tăcerea de peșteră de la Sihla și freamătul Dunării de la Dervent. Toate cele paisprezece opriri anterioare se topiseră acum în această simfonie de bronz. Am declanșat aparatul pe o expunere lungă de două secunde; în cadru, limba de fier a clopotului a apărut ca o siluetă spectrală, blurată de mișcarea violentă, în timp ce corpul de bronz rămânea fix, imobil, o ancoră de sunet sfințit ce punea pecetea pe încheierea circuitului nostru circular.
Tăcerea din Paraclisul de iarnă și argintul raclelor
Coborând din turnul clopotniței cu urechile încă pline de ecoul măreț al bronzului, maica Filofteia ne-a condus spre biserica de la subsol – Paraclisul de iarnă, cu hramul Adormirea Maicii Domnului. Această structură, parțial îngropată în pământul reavăn al poienii, funcționează ca inima mistică a mănăstirii în lunile reci de iarnă, fiind un spațiu al penumbrei dense și al rugăciunii intime. Aerul dinăuntru era radical diferit de cel de afară: mirosea a pământ uscat, a tencuială veche și a parfum fin de mir adus de la Ierusalim.
Pictura interioară este realizată într-un stil neo-clasic curat, cu influențe din școala lui Tattarescu, prezentând sfinți cu trăsături blânde, culori catifelate și o modelare a faldurilor ce trădează o rară sensibilitate estetică. Radu și-a potrivit aparatul foto pentru a documenta colecția unică de racle din argint masiv ce adăpostesc fragmente din moaștele mai multor sfinți, printre care și Sfântul Pantelimon.
Am reglat focusul macro pe capacul unei racle din argint filigranat, o lucrare realizată manual de meșterii giuvaergii din Bucureștiul secolului al XIX-lea. În vizorul lentilei mele, firele subțiri din argint se împleteau în spirale complexe, ce aminteau de gaița olarilor de la Horezu și de funia răsucită din stejarul de la Bârsana.
Lumina unei singure candele din sticlă roșie pica oblic pe metalul prețios, creând reflexii calde, purpurii, ce dădeau impresia că sfinții sculptați în relief respiră sub mantia de argint. Această analiză tehnică ne-a demonstrat că Pasărea nu este doar o oprire logistică la final de traseu, ci chivotul în care toate tehnicile artistice explorate de-a lungul celor 15 jurnale își găsesc o sinteză perfectă, o dovadă că argintul, lemnul și pământul pot deveni prelungiri ale aceluiași strigăt de credință.
Hramul Sfintei Treimi și rânduiala mulțumirii
Deși vizita noastră se desfășura în ultimele zile ale lunii august 2026, întreaga viață a mănăstirii Pasărea păstra neatinsă rezonanța hramului său istoric: Sfânta Treime. Maica Filofteia cea bătrână ne-a explicat, în timp ce curăța sfeșnicele mari din bronz de la altarul de vară, că pentru o mănăstire de maici, calendarul liturgic nu reprezintă o simplă succesiune de foi de calendar, ci o curgere continuă a stărilor de spirit. Sărbătoarea Sfintei Treimi, care deschide simbolic perioada de vară, își găsea în luna august o împlinire naturală, o rânduială a mulțumirii pentru roadele pământului și pentru pelerinii care au trecut pragul așezării.
În acest sfârșit de august, maicile pregăteau deja veșmintele și prescurile pentru praznicele mari ale toamnei, însă atmosfera era dominată de o liniște profundă, o hărnicie mută în care fiecare gest – de la cioplirea plăcii de par în atelier până la măturatul ulițelor pietruite – era transformat într-o prelungire firească a liturghiei din biserică. Pasărea devenea astfel spațiul perfect pentru închiderea cercului nostru spiritual, locul unde timpul ecleziastic și timpul pelerinajului nostru se uneau sub pecetea aceleiași tăceri binecuvântate.
Marea buclă s-a închis la apus
Ora sfințitului apus a sosit peste Mănăstirea Pasărea în acest sfârșit de august din 2026 ca o lăsare treptată, grea și magnifică a unei tăceri de nepătruns. Porțile mari din lemn de stejar ale turnului clopotniței s-au închis cu un sunet lung, înfiorat, lăsând satul monahal izolat într-o solitudine mistică. Mi-am luat trepiedul și m-am repoziționat împreună cu Elena pe malul pârâului Pasărea, într-un punct unde reflexia sălciilor plângătoare desena o geometrie perfectă pe suprafața nemișcată a apei.
Lumina din această ultimă seară a călătoriei noastre a fost un adevărat triumf al opticii sacre, o simfonie cromatică pe care orice fotograf o vânează o viață întreagă. Soarele coborâse definitiv în spatele pădurii Vlăsiei, însă lăsase pe cer o dâră lungă, de un roșu-violet stins, ce se reflecta palid pe fațada albă a bisericii mari și pe turlele ei zvelte.
Am folosit un obiectiv fix de 35mm cu o diafragmă închisă la f/11 și un timp de expunere lung, de zece secunde, pentru a permite nuanțelor subtile de indigo și argint lichid să se așeze catifelat pe senzor. În vizorul aparatului meu, mănăstirea întreagă s-a transformat într-o siluetă dinamică, un chivot de piatră suspendat între cer și apă.
Elena stătea lângă mine, cu umerii acoperiți de acea eșarfă crem pe care o purtase de-a lungul întregului traseu. Ținea în mână ultima imprimare pe hârtie japoneză, primită de la maica Filofteia, pe care chipul dăltuit în lemn al Sfântului Gheorghe părea că păzește tăcerea serii. Nu mai nota nimic în carnețel; cele cincisprezece jurnale erau acum complete, scrise cu sudoare, rigoare tehnică și o profundă trăire lăuntrică.
„Radu,” mi-a șoptit ea, privind cum prima stea a serii – Luceafărul – începea să sclipească cu o claritate de cristal direct deasupra crucii mari din vârful turlei centrale, „privește cum marea buclă s-a închis exact acolo unde a început. Am pornit din București în august 2020 sub semnul fricii și al măștilor de pânză de la Curtea de Argeș, iar acum, în august 2026, terminăm aici, la Pasărea, într-o libertate deplină a duhului.”
Mi-am întors privirea de la ecranul aparatului, prinzându-i mâna jilavă de la răcoarea nopții. „Drumul ăsta ne-a schimbat complet, Elena,” i-am răspuns, simțind cum o emoție profundă îmi pătrunde în glas. „Eu am pornit căutând unghiuri perfecte, rigoare arhitecturală și detalii tehnice ale pietrei sau ale lemnului. Dar sfinții cu ochi de țărani de la Agapia, aspreala calcarului de la Tismana, tăcerea din stâncă de la Sihla și pietrele vii care cresc la Dervent m-au învățat că adevărata geometrie nu se măsoară în milimetri. Ea se dăltuiește în propria noastră răbdare. Am vrut să documentăm niște monumente, dar am documentat, de fapt, rezistența prin frumos a unui întreg neam.”
Elena a zâmbit, sprijinindu-și capul pe umărul meu în timp ce ultimele reflexii aurii ale amurgului se stingeau pe suprafața lacului. „Așa este, Radu. Cele cincisprezece jurnale nu sunt doar o colecție de impresii de călătorie sau un ghid turistic. Sunt o hartă a supraviețuirii noastre spirituale. Plecăm de la Pasărea cu certitudinea că, indiferent cât de complicată și tehnologizată devine lumea de afară, atâta timp cât barda mai mușcă din stejar, olarul mai învârte roata, iar clopotele mai bat în turnul cerului, sufletul acestui pământ rămâne neatins de timp.”
Am declanșat ultimul cadru al acestui uriaș proiect editorial. În acea secundă de tăcere absolută, înainte ca noaptea să aducă întunericul complet peste codrii Vlăsiei, marea buclă a celor cincisprezece jurnale s-a pecetluit definitiv în sufletele noastre. Am strâns trepiedul cu mișcări sigure, mecanice, și am pornit încet spre mașină, ghidați de simfonia mută a stelelor ce inundaseră bolta serii. Călătoria noastră fizică se încheia aici, la marginea Bucureștiului; însă adevăratul pelerinaj abia acum începea să respire în carnea fiecărui cuvânt și a fiecărei imagini pe care le lăsam moștenire timpului.
Notă muzicală
Pentru a pune pecetea de final pe această întreagă serie de 15 jurnale de călătorie, o odă adusă marii bucle spirituale ce s-a închis la Pasărea sub simfonia clopotelor, vă propun imnul final al pelerinului modern, un cântec folk solemn ce reunește toate motivele drumului nostru:
„Balada marii bucle (Simfonia de final)”
(compoziție folk proprie)
„Am bătut cărări de piatră, am trecut prin foc și lut,
Cercul s-a închis la seară, unde drumul a-nceput,
Clopotele de la Pasărea sună grav în turnul vechi,
Să unească toate slovele în nemuritoare perechi...
Plecăm acasă în tăcere, cu rucsacul plin de stele,
Că am înscris în jurnale sufletul țării mele.”
---
jurnalul 15
* Anul călătoriei: August 2026 (Prezentul imediat, momentul în care circuitul nostru circular își atinge împlinirea temporală și spațială, sub cerul de o claritate ireală al unui sfârșit de vară ce anunță toamna)
* Radu (Fotograful/Istoricul): Rațional, pasionat de detalii tehnice, arhitectură, hrisoave vechi și unghiuri perfecte pentru lumină.
* Elena (Scriitoarea/Căutătoarea spirituală): Empatică, atentă la stări interioare, legende, discuții cu monahii și amprenta emoțională a locurilor.
* Personaj local invitat: Maica Filofteia cea bătrână (păzitoarea muzeului de artă bisericească veche și ultima xilogravoră a mănăstirii, o femeie cu degete aspre ca lemnul de par, dar cu ochi plini de lumină)
Cercul care nu se mai termină
Bilanţul lăuntric al pelerinului modern, la capătul drumului (postfaţă)
Iată-ne ajunși în acest sfârșit de august al anului 2026, pe malul liniștit al pârâului Pasărea, privind cum ultimele reflexii de indigo și argint lichid se sting pe suprafața apei, punând punct celei mai importante călătorii a existenței noastre. Marea buclă a celor cincisprezece jurnale s-a închis din punct de vedere spațial și temporal, însă înțelegem acum, cu o claritate ce ne copleșește, că adevăratul pelerinaj abia acum începe să respire în carnea fiecărui cuvânt și a fiecărei imagini pe care le lăsăm moștenire timpului. Am parcurs mii de kilometri, am traversat pasuri alpine amețitoare, am îndurat arșița pârjolitoare a Dobrogei și răcoarea jilavă a peșterilor din Neamț, dar distanța cea mai lungă și mai grea pe care am străbătut-o a fost cea de la mintea noastră grăbită, tehnologizată, la inima curată și tăcută a pământului românesc.
Bilanțul acestui circuit nu se poate exprima în cifre, în numărul de cadre declanșate de Radu sau în paginile completate de Elena. El se măsoară în calitatea tăcerii pe care am dobândit-o. Am pornit la drum ca doi oameni ai secolului XXI, stresați de termene-limită, conectați permanent la ecrane și rețele sociale, căutând siguranța abstractă într-o lume ce se clătina sub spectrul crizelor sanitare și geopolitice. Mănăstirile și schiturile noastre nu ne-au oferit un simplu refugiu estetic din calea acestui zbucium; ele au funcționat ca niște laboratoare de transfigurare morală. În fața calcarului vechi de la Cozia, a sfinților militari de la Sucevița sau a crucii simple din lemn acoperite de flori de la Prislop, toate angoasele noastre moderne s-au prăbușit, dezvăluindu-și caracterul efemer. Am înțeles că suntem doar niște picături trecătoare în Oltul sau în Dunărea ce udă temeliile acestor altare, dar că facem parte din același curs glorios.
Fiecare personaj local care ni s-a alăturat pe parcurs a fost o verigă a aceleiași memorii colective ce refuză dezrădăcinarea. Meșterul Andrei de la Argeș ne-a învățat valoarea călirii interioare prin metafora calcarului de Albești. Părintele Ilarion ne-a deschis porțile unei biblioteci unde hrisoavele medievale respirau statornicie. Meșterul Ștefan de la Horezu ne-a arătat cum pământul comun de sub picioarele noastre poate primi un suflet geometric pe roată. Părintele Gherasim de la Tismana ne-a purtat prin asprimea peșterilor unde aurul BNR-ului s-a salvat sub scutul rugăciunii. Sora Maria de la Prislop ne-a decupat predica în culori a florilor, iar nea Vasile de la Izbuc ne-a dăruit sunetul de bronz ce cheamă apa vie din adâncuri. Din nord, meșterul Toader din Bârsana ne-a lăsat mirosul curat de talaș de stejar, monahul Teofil de la Putna ne-a adus tăcerea dăltuită în gresie a Sfântului Daniil, mătușa Saveta de la Sucevița ne-a plâns jertfa văduvei Ioana, iar părintele Nectarie de la Neamț și maica Filofteia de la Agapia ne-au unit slova manuscrisă cu realismul blând al culorilor grigoresciene. La final, badea Costache de la Dervent ne-a arătat piatra care crește singură din țărână uscată ca un leac al speranței, iar profesorul Matei de la Cernica ne-a unit sfinții cu poeții tăcuți sub aceiași chiparoși ai insulei.
Acești oameni nu au fost simpli ghizi; ei au fost martorii unei Românii profunde, arhaice, care nu apare la jurnalele de știri, dar care ține satele unite și funcționale prin încăpățânarea de a-și păstra rânduiala. În dialogurile strigate peste mesele distanțate în grădinile pandemice din 2020 sau în liniștea nopților de Veghe din 2025, am descoperit o solidaritate curată, o căldură umană ce ne-a demonstrat că zidurile dintre noi erau doar fizice, nu și sufletești. Trapeza modernă a pelerinului nu s-a aflat în restaurantele luxoase, ci în bucătăriile de gospodari unde mămăliga maicilor, plăcintele pe lespede, colțunașii cu smântână și plătica de Dunăre au devenit vehicule pentru comuniune pură.
Din punct de vedere artistic și documentar, această călătorie ne-a redefinit profesiile. Radu a înțeles că optica sacră nu înseamnă doar capturarea unei imagini clare, ci colaborarea directă cu materialul, acceptarea clarobscurului din pronaos ca pe o formă de respect teologic. Elena a realizat că cuvintele nu trebuie să satureze pagina, ci să lase acel spațiu alb recomandat de sihastrul de la Sihla, pentru ca cititorul să poată auzi lucrarea nevăzută a duhului. Acest volum este testamentul nostru vizual și literar, o reverie finală în fața unei lumi ce refuză să moară în întuneric.
Plecăm de la Mănăstirea Pasărea în această noapte din august 2026 cu rucsacul plin de stele și cu sufletele acordate la ritmul cosmic al clopotelor. Știm că cercul s-a închis doar pe hârtie. În realitate, cărarea mănăstirilor rămâne deschisă în interiorul nostru ca o scară a virtuților pe care va trebui să urcăm în fiecare zi a existenței noastre profane. Lăsăm în urmă texturile aspre ale calcarului, solzii argintii ai șindrilei, foșnetul pergamentelor și chipurile sfinților cu ochi de țăran, cu certitudinea că atâta timp cât aceste altare rămân în picioare, sufletul acestui neam are o ancoră imaculată de var și lumină ce nu va putea fi luată de niciun val al istoriei.
Cititorule, dacă ai ajuns la capătul acestor pagini, nu te opri. Ia-ți rucsacul, lasă graba în urbe și pornește pe cărare. Marea buclă te așteaptă să îți scrii propria ta istorie a regăsirii.
---
* Radu (Fotograful/Istoricul): Rațional, pasionat de detalii tehnice, arhitectură, hrisoave vechi și unghiuri perfecte pentru lumină.
©Ioan Muntean, 2026
-->
Comentarii