Bătrâna
În compartiment, singura lui tovarăşă de drum, o bătrânică, începe a se destăinui:
- Am fost la nepoată, e studentă şi i-am dus câte ceva de la ţară, că părinţii nu mai dovedesc. Acum, înapoi acasă.
Cristea tace, dar în gând:
„Oare de ce n-o fi stând acasă la ea, să-şi vadă de treburi? E aşa de plăpândă!”
- Dumneavoastră? continuă femeia.
- Eu? se miră el luat pe nepregătite. Eu merg la o înmormântare, zice sperând să taie cheful de discuţie al bătrânei.
Dar ea nu se opreşte:
- Ei! Oamenii mai şi mor. Nu-i chiar un motiv de supărare. Şi-apoi, dacă n-ar muri nimeni, unde am încăpea toţi? S-ar strica echilibrul creat de Domnul. Până la urmă, toţi ajungem acolo.
- Unde? se trezeşte el întrebând.
- Undeva acolo. Nimeni nu ştie. Dacă ar şti, s-ar duce mai repede sau nu s-ar duce deloc.
- Aşa-i! aprobă el uimit.
*
Umbra Albă:
- E adevărat, Doamne, ce spune femeia asta?
- Răspunde-ţi singur! se aude de undeva.
*
Pe culoar îşi face rondul controlorul.
- Cât mai am până să schimb trenul? se interesează Cristea.
- Coborâţi la a doua oprire, îi răspunde omul şi trece mai departe plictisit de ignoranţa călătorilor.
- Şi eu cobor tot acolo, ţine bătrâna să-l informeze.
Trenul opreşte. Cristea chinuie uşa vagonului care nu vrea să se deschidă nicicum.
- Apasă butonul acela, îl îndeamnă bătrâna din spatele lui, târâind un geamantan cu rotile.
Uşa se deschide, Cristea coboară primul.
- Ajută-mă şi pe mine! îl roagă femeia.
Îi ia geamantanul şi-l pune jos. Bătrâna se chinuie să nimerească treptele mult prea înalte pentru ea şi nu prea reuşeşte. Trenul se pune în mişcare şi femeia ţipă. O apucă de o mână şi o trage rostogolind-o pe pietrele dintre linii. Îl apucă disperarea la gândul că a rănit-o şi se grăbeşte să o ridice.
- Mulţumesc! reuşeşte să articuleze femeia în timp ce-şi ridică fusta lungă şi largă deasupra genunchilor zdreliţi din care acum şiroiesc fire de sânge. Nu-i nimic! mai zice şi, şchiopătând, dă să apuce geamantanul.
- Nu, îl duc eu! Sprijiniţi-vă de mine! se oferă Cristea, simţindu-se vinovat.
Două becuri anemice abia dacă permit călcătura. Caută din privire gara, dar nu vede decât o clădire aproape ruinată şi şapte rânduri de şine până la ea. O mulţime de traverse din beton împrăştiate peste tot pândesc din întuneric. Totul i se pare straniu, ireal.
„Ce naiba! îşi zice, gata să înjure. Doar e nod de cale ferată!”
Ghicindu-i nedumerirea, bătrânica lămureşte lucrurile:
- Linia e în reparaţii, cam de mult ce-i drept, o fac de mare viteză! Auzi? De mare viteză!
Bătrâna îi devine tot mai simpatică. În timp ce se chinuiesc să ajungă la peronul gării, Cristea cugetă:
„Ştie mult mai mult decât arată. Mai degrabă eu sunt de la ţară. Nu ştiu decât de-ale mele. Am mai şi rănit-o!”
Ajung în sala de aşteptare, o instalează pe o bancă, apoi inspectează locul.din ochi. Doi bărbaţi dorm pe două bănci puse cap la cap lângă perete. Sunt cu spatele, iar sub cap au câte o sacoşă din rafie. În mijlocul sălii, pe altă bancă, doarme o femeie cu amândouă mâinile sub cap. Jos, lângă ea, zace o sacosă de plastic din căscătura căreia se văd nişte borcane.
- Mă duc să caut ceva pentru genunchii dumneavoastră. Dacă vă e teamă singură, pot rămâne.
- De unde atâta teamă? De ce-ar vrea cineva ceva de la mine? Şi-apoi, cei pe care îi vezi aici, erau şi când am plecat eu.
- Cum vreţi! zice el şi iese.
Dă ocol ruinei. Cu o singură excepţie, pe dinăuntru sau pe dinafară, toate uşile sunt ferecate, chiar şi cea pentru bilete. Ar putea bate în ea, dar nu are de ce. Există şi o excepţie, un bar cu intrarea din peron. Prin geamul uşii se vede doar o încăpere lungă, probabil un fost culoar de trecere, cu mese pe u singură parte.
Intră. O singură masă, invizibilă din exterior, este ocupată de un bărbat aplecat asupra unui pahar gol pe care pare să-l protejeze cu palmele. Deranjat de clănţănitul uşii, acesta se mobilizează şi ridică ochii spre cel intrat, pe care îl şi ia în primire:
- N-ai o ţigară, şefule?
Cristea face cu mâna un gest care poate însemna orice şi se opreşte la bar. De pe un scaun, o duduie îl priveşte cu ochi întrebători, doar atât.
- Aş vrea un dezinfectant, se arată el interesat după ce-şi plimbă ochii peste rafturi.
- Doar vodcă, zice duduia, zâmbind. Vă pun?
- Aş vrea s-o pot lua cu mine...
- Vă dau o sticlă întreagă.
- Nu, e prea mult! Un pahar e îndeajuns.
- Atunci vă pun într-o sticlă de suc.
De la masa de după uşă, bărbatul ce părea să doarmă, îl sfătuieşte:
- Şefule, ia o jumate şi mă ocup eu de ce rămâne în sticlă.
Cristea se uită la barmaniţă şi aceasta îi sare în ajutor:
- Ia mai taci, beţivane, că acuşi te dau afară! De trei săptămâni stai pe capul meu. Urcă-te într-un tren şi lasă-mă!
- Dă-mi şi restul sticlei, cere Cristea oarecum deranjat.
Femeia cască ochii de parcă ar vrea să-l întrebe dacă vorbeşte serios şi-i dă sticla. El o pune pe masa amărâtului şi-i spune:
- Dacă te mănâncă-n cur, ia, scarpină-te! apoi iese mormăind:
- Ori lumea e nebună ori eu!
*
Umbra Albă:
- Vezi? I-a dat de băut!
- Nu i-a dat, i-a îndeplinit o dorinţă! vine răspunsul.
*
Revenit în sala de aşteptare, Cristea se scuză:
- Doamnă dragă, asta-i tot ce am găsit. Măcar vă spălaţi juliturile.
Îi întinde sticluţa cu vodcă. Bătrâna îşi ridică iar poalele, se curăţă pe genunchi, apoi către el:
- Încă odată îţi mulţumesc, domnule!
Femeia care dormea în mijlocul încăperii se ridică în şezut ca teleghidată, scotoceşte printre borcanele goale din pungă şi scoate unul pe jumătate cu tocană de legume. Dintr-un buzunar al hainei, destul de curată altfel, extrage o furculiţă şi se pune pe mâncat. Ia câte o înghiţitură şi îşi face planuri cu voce tare, absentă la tot ce-i în jur:
- În pădure... la mănăstirea din pădure trebuie să ajung... acolo e linişte.
- Este vreo mănăstire prin apropiere? o întrebă Cristea pe bătrănă.
- Nu. Când am plecat eu, era tot aici şi vorbea despre măicuţe şi călugări, a spus şi numele mănăstirii, dar nu mi-l mai amintesc.
Cristea ascultă o vreme bâiguiala acelei femei, apoi se ridică şi face un pas spre uşă:
- Când se apropie trenul, vin să vă ajut.
Afară se ivesc zorile. Se reazemă de un stâlp şi încearcă să desluşească împrejurimile. Un câine cu un picior lipsă, probabil vreun tren i la scurtat pe al patrulea, se învărte pe lângă el, mirosindu-l. Scoate din rucsac unul din sandvişurile pe care nu a apucat nici să le guste şi-l dă câinelui, care îl înfulecă pe nemestecate şi-apoi îşi ridică iar botul spre el.
Se apleacă şi-l mângâie:
- Ce mai vrei, cuţule?
Câinele îl linge pe mână.
- Îmi pare rău de tine, dar n-am ce să-ţi fac!
De undeva, din nişte difuzoare, despre care nimeni nu ar fi crezut că există, se aude:
- Trenul... va sosi în staţie la linia... şi va pleca în direcţia... atenţie la liniile patru, cinci, şase şi şapte.
- Ăsta-i! îşi zice şi porneşte grăbit să-şi ajute tovarăşa de călătorie.
Bătrâna e deja în uşă, iar pe altă uşă ies câţiva călători.
- De unde au apărut oamenii ăştia? o întreabă.
- Din sala de bilete, numai că acolo trebuie să stai în picioare.
- La ce linie vine trenul, că eu n-am înţeles?
- Nu-ţi face griji. E o hodoroagă, vine prima şi pleacă ultima. Întâi trec internaţionalele.
Şi vine hodoroaga. Bătrâna urcă singură şi el îi dă geamntanul.
- Ajut-o şi pe domnişoara, îi zice ea.
Abia atunci bagă şi el de seamă că la aceeaşi uşă se munceşte să urce o fată. O apucă cu o mână şi o împinge de fund în sus cu cealaltă.
- Nu eu, domnule! se apără fata zâmbind. Geamantanul.
Cristea, în gând:
„Asta da instrucţie! Sunt un dobitoc!”
*
Umbra Albă:
- Ce zici de el, Doamne?
- Fiecare cu menirea lui!
*
-->
Comentarii