Atâtea drumuri sunt şi n-ai nici o cărare
Pe care s-o străbaţi purtat de o lumină,
De parcă setea lumii ar fi un drob de sare
La care nu ajung cei ce doresc să vină.
Doar tu mai dai ocol acestei vremi cu pasul,
Purtând însingurarea, o linişte furată,
În care ai strâns uitarea, ai răstignit şi ceasul,
Precum copacul vieţii, o rază fulgerată.
Şi când va fi norocul, cel care nu mai vine,
Pe un ţărm apropiat, să îl atingi cu mâna,
Te vei întoarce-n grabă, ca o pedeapsă-n sine,
La locu-n care îţi vei reclădi ţărâna.
-->
Comentarii