CUVÂNTUL SCRIITOAREI, Maria Niculescu, DESPRE O DOAMNĂ, DESPRE TOAMNĂ, DESPRE ÎNTOMNARE
LANSARE DUBLĂ DE CARTE Maria-Ileana Tănase - Clubul AGIR- Bucureşti, 21 Iunie 2016
- Focul iubirii din urmă
- Note de toamnă
Spiritul şi intuiţia o caracterizează pe Maria Ileana Tănase, având
o relaţie specială cu intelectul divin, sesizând, cu ajutorul simțurilor
și al gândirii, reflectând asupra conştiinţei umane. Nu ştiu dacă,
nu cumva, mintea poetei are capacitatea de a influenţa materia,
astfel spuş, aş caracteriza-o ca fiind o fiinţă capabilă a atinge
paranormalul. Poate, dacă ar fi mai mult iniţiată, dacă şi-ar păstra
spiritualitatea intactă, fără să se ancoreze prea mult în materialitatea
efemeră, ce împiedică dezvoltarea intelectului, cum şi aceste
capacităţi native extraordinare, s-ar putea să o asemuiesc cu acei
călugări budhişti, din Tibet.
Îngemănarea fericită cu efect miraculos în scrierile sale, materialul
cu imaterialu, realul cu irealul, divinitatea cu omul de rând, îminându-le
cu acele teorii despre noetică, poeta se îndreaptă şi spre o poezie
cuantică.
ÎNTOMNARE
...Şi mai apoi, ea, Firea întomnează,
Nu doarme, nu visează, este trează,
În trecerea-i prin timp, o fluturare
Observi a sa deplină maturare,
Ai da s-o-ngelozeşti, te-ademeneşte
Un nu ştiu ce, dar ciuda ta descreşte,
Gândind că, după-o luptă colosală,
Numai atunci te bucuri de-a ta fală,
Să lupţi, desigur, nu cu arme dure,
Ci cu voinţa, greul să îndure,
Va să răsai din cernoziomul negru
Un firicel, şi verde, şi integru,
Să poţi a ignora şi spini, şi ace
A celor ce-n cruzime vor să joace,
Să poţi s-aduni, din marile torente,
Mici picături ce-ar fi suficiente,
Să nu te-ndrăgosteşti prea mult de soare,
O rază-i îndeajuns, în brilantare,
Mai mult să crezi, să crezi în drept, în bine,
Să crezi în Domnul şi să crezi în tine,
Să nu te temi, arare vei apune,
Ascultă, dar, ce soarele-ţi va spune:
"O vreme trece, alta, iară, vine,
N-a fi în stare nime' să te-ncline,
Nu e uşor în vreme a răzbate
Spre a ajunge Una între toate,
Şi să renaşti de fiecare dată
Cu mult schimbată, Doamne, minunată!
Dar mă luai cu vorba, mii de scuze,
Nu voi, de-aicea, nimeni să m-acuze.
Vorbeam de vreme, despre întomnare,
De tot ce-n astă lume viaţă are
Şi-n trecerea prin vremi, târâş, în salturi,
Ne-om şlefui, alese brilianturi.
Vorbeam de Fire şi vorbeam de Toamnă,
Dar am venit spre a vorbi de-o doamnă,
Desigur, şi-una, şi-alta sunt aparte,
Dar câte-asemănări în a'lor arte!
Şi ambele se zbat a fi plăcute,
Ori vânt, ori bard, din dulcile-alăute,
Să-ngâne oda sacră-a împlinirii,
Nu ştiu, mai mult femeii, poate Firii?!
Am să vă spun de firea-acestei doamne
Ce îi venit-a rândul să întoamne.
A sa fiire se-ncontră cu Firea,
Iar fapta îi aduse nemurirea.
Nu, nu insist, dar îmi veţi da dreptate,
Fiinţa a făcut ce nu se poate,
Din inima-i a izbucnit iubirea,
Cum magma din vulcan, stârnind uimirea,
N-a aşteptat Amor să o domine,
Ci ea a dăruit, inimi să-mpline,
Iubirea-i numai una dintre toate,
Ce-aţi spune, dar de generozitate,
De-a ei căldură,-n suflet ce adastă,
Sau de purtarea-i negândit de castă,
De-a sa blândeţe-n chiup de aşteptare,
De-nmugurirea-n rarele odoare.
Desigur, îmi veţi pune o-ntrebare:
"De ce mi-o-nchipui ca fiind, ea, mare?"
Nu, nicidecum nu este-nchipuire
Doar că mă minunez de-a sa menire,
De Domnul ce-i fu dată, de-al său harul
Se-ncumetând spre-al artelor hotarul,
Câte culori a pus, şi flori, şi stele,
Parfum, cât risipit-a printre ele,
Lumină, puritate şi candoare
Din suflet, de la lună, de la soare,
Putea-voi scrie un poem, spre-aceea,
Ce defineşte, nobilă, femeia
Dintru a Evei stirpe strămoşească
Ce mai arare-acum va să se nască.
-->
Comentarii