O sfântă zi de duminică la ţară. Parcă toată lumea doarme. Doar un câine, când şi când, mai tulbură liniştea care se dorea a fi, acum, regină.
Nataliţa, cea mai mică din cei şapte fraţi, îşi făcuse lecţiile. Nu era ea strălucită la carte, dar era conştiincioasă şi, acum, tocmai se gândea ce compunere să facă pentru mâine la şcoală. Învăţătoarea le-a spus să facă fiecare după cum îl taie capul şi se tot gândea, se tot gândea, ronţăind creionul în gură.
Toader, stăpânul casei, truditor de ţarină şi iubitor de animale, stătea întins pe o laviţă. Cu ochii ţintă în tavan se gândea că nici duminica asta n-a fost la biserică. Ce minciună o să-i mai spună şi de data asta? „Toderaşe, niciodată nu ştii când va suna ceasul, vino la biserică şi ascultă cuvântul Domnului!” Parcă îl şi vede pe popă cu barba lui neagră şi cu alura de sfânt. „Negreşit, duminica viitoare mă voi duce, aşa e, nu ştii când vine vremea”.
Mărioara, vrednică gospodină, dar şi soaţă cinstită şi iubitoare, mesteca, în acest timp, mămăliga galbenă ca aurul. Aburii se ridicau odată cu mirosul parfumat şi fierbinte spre tavanul din brad lăcuit şi gândul o duse la ziua de mâine când va începe culesul cucuruzului. Mai mestecă la mamaligă cu mâinile ei frumoase; avea degetele lungi şi subţiri, degete de pianistă, aşa i-a spus Marcel. „S-o fi însurat, oare?” Gândul acesta o ruşină şi dintr-o dată se gândi că iar a făcut mămăliga prea mare. „Dar am uitat, o să dau restul la cei doi câini care, deja au început să latre. Iar avem musafiri la masă!”
- Nataliţa, vezi tu cine e şi spune-le că nu suntem acasă! porunci
tatăl, gata-gata să aţipească.
Fata ştia că iar trebuie să mintă. Ar fi preferat să aducă o găleată cu apă, dar dacă aşa vrea tata... Porni ruşinată către poartă şi când ajunse la o distanţă potrivită să nu o înăbuşe emoţiile, strigă cât putu de tare:
- A zis tata că nu este acasă!
Pentru o clipă nu a înţeles de ce musafirii înaintau şi, mai ales, de ce râdeau cu aşa poftă. Când cei doi musafiri au trecut pe lângă ea, bărbatul roşcovan şi creţ a mângâiat-o părinteşte pe cap şi, scotocindu-se prin buzunare, a scos o hârtie de zece lei. Femeia, probabil soaţa acestuia, a prins-o drăgăstos de umeri şi i-a zis:
- Să-ţi iei caiete, isteaţo! Abia atunci l-a văzut pe tatăl ei care venea cu braţele întinse spre cei doi vizitatori. A strâns în mânuţa ei îngerească hârtia de zece lei atât de tare, încât i-au dat lacrimile.
Musafirii au stat la masă, au vorbit câte-cele, câte-toate, au mai cinstit şi câte un păhărel, aşa cum le stă bine omenilor la veselie.
Au plecat musafirii. Mama pregătea aşternuturile pentru somn. Şi-a adus aminte că n-a mai văzut-o pe Nataliţa încă de pe la ora prânzului. Intră încetişor în odăiţa unde-şi făcea ea lecţiile. Copila dormea sprijinindu-şi capul pe masă. Alături, se afla stiloul desfăcut din capac. Lângă el erau zece lei mototoliţi. Sub capul fetei caietul era deschis. Mama încercă să desluşească titlul. Oare ce se întâmplase? Parcă a plouat pe caietul fetei! Descifră cu mare greutate titlul:
„N-am să mai spun minciuni niciodată!”
Şi acum gândul îmi zboară la scriitorul care a spus:„Veşnicia s-a născut la ţară”. Oare şi inocenţa?
*
Am păstrat numele fetiţei întocmai, spre cinstea şi onoarea mamei de mai târziu care mi-a povestit o întâmplare asemănătoare din copilăria ei, din satul ei, din Moldova noastră de peste Prut.
“O sa-ti povestesc un caz din copilaria mea. Am crescut la tara, fiind fiica unor tarani simpli, muncitori, dar cu putina carte. Locuiam chiar in centrul satului. Familia fiind mare (7 copii), necesita eforturi mari din partea parintilor. Duminica insa, numai ne asezam la masa ca venea unul sau altul, cu treburi, in vizita, sau sa lase bagaje. Intr-o zi de duminica numai ne-am asezat la masa si a inceput sa latre ciinele, vestind un vizitator, la care tata zice: Du-te Natalita afara si spune ca nu suntem acasa. Eu au facut cum mi-a zis el, dar intre timp, privind prin fereastra si vazind la poarta un verisor din alta localitate pe care nu-l vazuse de un car de ani, a iesit afara cu bratele intinse tocmai cind eu am zis ca parintii nu-s acasa. In final ei au stat la masa, au vorbit mult, iar eu m-am ascuns in pod (cerdac) si am plins toata ziua. Desi eram mica, am hotarit din ziua aceea sa nu mai spun minciuni nici odata. Mi-a reusit, sau nu, unul Dumnezeu stie.”
( Natalita, o moldoveanca de peste Prut)
-->
Comentarii
Ma bucur ca place.
Am lecturat cu plăcere...Felicitări!
Frumos, mi-a plăcut.