te superi, zilnic, din nimic;
te-am înălțat, femeie,
pe un soclu serafimic,
în trup de marmoree.
și dacă ochiu-mi obosit,
spre tine nu se miră,
îmi spui că prea m-am irosit,
în zdrăngănit de liră.
și-atunci te văd suind mai sus,
ca o zeiță greacă,
și-ntorci privirea spre apus,
tristețile să-ți treacă.
de-acolo stai și mă pândești,
mi-arunci câte-o ocheadă;
de bârfa lumii te ferești,
plângând, să nu te vadă.
și vii, aproape de sfârșit,
în ploaie prefăcută;
într-un sublim desăvârșit,
mă dojenești tăcută.
-->
Comentarii
Un poem frumos