Între normal şi bizar
Timp de mai bine de două secole cititorii s-au delectat cu poveştile unui personaj pe nume
Münchhausen (Karl Friedrich Hieronymus Freiherr von Münchhausen, 1720–1797), baron german, care povestea cu mare convingere despre întâmplări fantastice, de fapt aventuri imposibile, avute în timpul războiului ruso-turc (1735-1739).
Pe la 1760, Münchhausen s-a retras la domeniul sau din Bodenwerder, unde a trăit cu soţia să până la moartea acesteia în 1790. Aici îşicâştigă reputaţia de povestitor. Seară la cină, sau la petreceri aristocratice, delecta audienţă cu aventurile sale în Rusia, de o colosală exagerare. După cum mărturiseşte un contemporan, Baronul era un om cinstit în afaceri, dar adora să ridiculizeze înclinarea unora dinoaspeţi pentru miraculos şi ireal. Rudolf Raspe colecţionează şi publică aceste povestiri în cartea de enorm succes "Nemaipomenitele aventuri ale Baronului Münchhausen."
În 1951, doctorul şi psihologul Richard Asher descrie cazuri de auto mutilare în care diverse persoane fabricau poveşti şi simptomele unor boli inventate, ca din poveştile Baronului, căutând să pară victimele soartei, în scopul de a câstiga simpatie. Fenomenul botezat "Sindromului Münchhausen" este larg găsit în viaţă dar şi în artă şi literatură. Să cercetăm câteva cazuri.
În pictură, suprarealistul Arshile Gorky dezvoltă în ultima perioadă a creaţiei sale aspecte groteşti, de mutilare. Pictura sa devine viscerală, vedem organe interne, jivine disecate, organisme hidoase care mor ca să trăiască un final extatic, tulburător. Atmosefera pânzelor sale este tragică şi contorsionată ca şi viaţa pictorului. În 1946 un incendiu (iniţiat chiar de pictor) îi distruge atelierul şi lucrările recente, omul este apoi operat de cancer, după un timp îşi fracturează coloana vertebrală într-un accident rutier, soţia sa se spânzură scriind cu creta pe un perete: "Rămas bun dragii mei". Realul vieţii unora întrece imaginaţia, automutilarea dusă la exhibiţionism va fi de multe ori inutilă.
Un alt exemplu al şocului şi al mutilării în viaţă dar şi în artă întâlnim la americanul Jackson Pollock care la început alege rolul unui bărbat viril, brutal, afemeiat şi beţiv. Este de tânăr internat pentru alcoolism, acolo i se propune o terapie prin desen. Firea sa brutală, distructivă va rămâne neschimbată pe viaţă, pictorul trece de la arta abstractă la ceva numit - action painting - o tehnică în care pânza era trântită pe podea, vopsele industriale aruncate din cutii şi tuburi la întâmplare. Dacă era nevoie de ajustări le făcea cu cuţitul sau cu beţe, uneori arunca nisip, cioburi de sticlă, aplica obiecte găsite, căutând obţinerea unor efecte sălbatice, neconvenţionale. Pictura sa produce şoc, energia şi exhibiţionismul extrem au cucerit publicul deşi mesajul picturii era practic nul, aflat în simplă împroşcare cu vopsele.
Criticul Irving Sandler scrie: "Departe de personajul superprimitiv, violent şi imposibil care era în viaţă, Pollock este un artist cult, sofisticat". Ca şi ascultătorii lui Munchhausen, amatorii de Pollock cad în capcana propriei imaginaţii, ei refuză lipsa de respect arătată subiectului, preferând să se amăgească cu iluzia unui mare artist, iertandu-i crizele de extremă violenţă care în general, se declanşau când era beat. Pollock de fapt, era un tip incisiv, victima subconştientului sau, subiectul picturii sale fiind el însuşi şi frica de real pe care o disimula prin comportament şi arta sa deviantă.
Spaniolul Salvador Dali a fost un alt artist mânat de sindromul Münchhausen. Încă de copil manifesta dorinţa maladivă de a atrage atenţia celor din jur. Se identifica morbid cu un frate decedat numit tot Salvador. Se înrolează la studii la Academia de Arte din Madrid dar este rapid exmatriculat pentru indisciplină şi extravaganţă. Alege o viaţă excentrică, de pildă la Londra în 1936 apare la vernisajul expoziţiei sale într-un costum de scafandru. Dali a abordat suprarealismul printr-o metodă personală pe care a numit-o "paranoie critică". În conformitate, artistul trebuie să cultive iluzia, inducerea în eroare, suspendând deliberat controlul şi raţionalul. Consumatorul de artă trebuie înşelat, susţine Dali. Ba mai mult, el insistă că metoda lui trebuie folosită larg, nu numai în poezie şi pictură dar şi înexistenţa de zi de zi. Despre picturile sale spunea că sunt fotografii ale visurilor sale halucinante şi ireale. Şoca cu girafe în flăcări, figuri umane din care apar sertare, ceasuri care curg sau mamifere ciudate cu 6 picioare dezarticulate. Exagerarea, erotismul şi bizarul devin norme. O ghiduşie, parcă luată din cărţile lui Münchhausen este următoarea: Dali aude că Aram Haciaturian, vestitul compozitor sovietic (a cărui muzică Dali o admira) se află în vizită la Barcelona. Dali îi trimite o reverenţioasă misivă, îl invită în vizită lareşedinţa sa de la Figueres, nu departe de Barcelona. Haciaturian flatat acceptă şi se prezintă la vila pictorului la ziua şi ora stabilită. Este primit de un valet şi poftit să aştepte în picioare într-o sală mare,ovală, golită de mobile. Aşteptarea este îndelungată, de după un perete se aud sunete şi clinchete de la o orchestră care îşi acordează instrumentele muzicale. În cele din urmă se face linişte, apoi orchestra începe să execute în plină forţă piesa lui Haciaturian "Dansul Săbiilor", trec câteva clipe, o uşa se deschide, apare Dali în pielea goală cu o sabie aurită purtată în poziţie de atac. Pictorul traversează sala în paşi de cavalerie, salutând din mers pe compozitorul sovietic, ca să dispară pe uşa opusă. Muzica se opreşte, valetul reapare anunţând oaspetele că întâlnirea cu marele Dali a luat sfârşit.
În literatură, portughezul Fernando Pessoa acţionează ca poet Munchhausian.
Fernando Pessoa s-a născut la Lisabona, la 13 Iunie 1888. Prin 1912 îl găsim scriind critică, în 1913 proză, ca să abordeze poezia în 1914. În acest an începe să se folosească de alter egouri - pe care le numea heteronime: Alberto Caeiro, Ricardo Reis, Alvaro de Campos, etc. Cele mai multe poeme sunt publicate în ziare şi magazinele timpului. Prima sa carte este scrisă în engleză, Atinous (1918) urmată de Sonete (tot 1918), Poeme Engleze (1921). În limba portugheză îi apare o singură carte Mensagem (1933). Moare la Lisabona în 1935, izolat, aşa cum fusese toată viaţa, un exaltat poet dar un sihastru social, evitând lumea şi tumultul vieţii din jur.
Ca şi Ezra Pound, Rilke, Valery, Pessoa se ascunde folosind nume împrumutate. El amplifică la extrem identificarea persoanei cu imaginarul, conferă personajelor heteronime biografii, profil psihologic şi politic, le construieşte o estetică, o religie şi un fizic. Caeiro este tipul naiv, şomerul rural, analfabet. Reis un doctor, intelectual în stil clasic, el scrie ode în manieră lui Horaţio. Alvaro de Campos, inginer naval, bisexual, călător oriental, şi un dandy risipitor prin Londra. În schimb Ricardo Reis are altă structură: percepţia trebuie să se încadreze în idealul clasic, să aibe reguli clar definite. Iar Alvaro de Campos, este un tip tactil, adept al întâmplărilor, melancolic şi înclinat spre droguri. Ani mai târziu, Pessoa inventează pe Bernardo Soares, un heteronim care răspândeşte o agendă diurnă cunoscută sub numele "Manualul Neliniştii", apoi pe Antonio Mora, un filosof şi sociolog prolific; baronul Teive, un eseist înfocat; Raphael Baldaya astrolog; Maria Jose, o tânăra cocoşată de 19 ani, tuberculoasă, care scrie scrisori de dragoste nepostate, unui frumos fierar care zilnic în drum spre lucru trece pe sub fereastra Mariei, etc..
Se cunosc cel puţin 72 de nume, în spatele lor şi responsabil al miilor de texte scrise este Fernando Pessoa. Este ştiut că Pessoa a publicat câteva opere sub pseudonime diverse dar ele se disting de opera sa heteronimică despre care specialiştii spun că este produsă de un personaj aparte, proiectat şi conceput de autor, similar cu personajele fictive ale unei drame, care au stil, caracter, şi o unică prezenţa de scenă. Pessoa ne apare ca un mânuitor de păpuşi în teatrul kabuki, îmbrăcat în negru şi nevăzut spectatorului, el manipulează personaje vii, pline de viaţă şi culoare. Iată două poezii marcate de sindromul Munchhausen:
***
Sunt răcit
toţi ştiu cum o gripă rea
schimbă întregul univers
răceala ne asmute contra vieţii
ne obligă să strănutăm drept în metafizică
mi-am pierdut ziua suflându-mi nasul
capul m-a durut fără limtă.
(o măruntă neplăcere pentru un poet minor)
sunt cu siguranţă un poet minor
cea am fost cândva erau doar visuri care au pierit
la revedere zână din poveşti!
Aripile tale sunt făcute din lumină,
eu zac aici doborât de boală
neglijat de univers
şi iartă-mă acum.
O durere rea mă încearcă
aş putea folosi adevărul.. sau aspirina..
semnat - Alvaro de Campos
***
Auto-analiză
Poetul este un falsificator
care falsifică
atât de pefect adevărul
încât îşi schimbă trăirile
în reale dureri
Iar cei ce-i citesc poemele simt cu certitudine
nu duble dureri separate
ci numai durerile pe care nu le trăiesc.
Şi numai în felul acesta, deraind înţelegerea
trenul cu arc numit de noi inima
reuşeşte să circule
în lungul şinelor sale.
Fernando Pessoa
Psihici sau bolnavi, deraiaţi, suferinzi, aceşti mari artişti au în comun modul de exprimare estetică,elevată, în care ei caută alinare, anularea singurătăţii şi a fricilor, probabil fără mare reuşită în real, dar cu o mare dăruire spectatorului care doreşte să-i cunoască de aproape.
AG , foto: Internet
-->
Comentarii