în fine, iubite!, nu-ţi mai prieşte alături de mine,
cărarea noastră s-a ascuţit cu pietriş
care-ţi înţeapă tălpile pantofilor lăcuiţi,
în timp ce genunchii îţi tresar în ritm cu paşii
şi minciunile frumoase le scuipi
printre buze.
cuvintele tale fermecate mă mângâiau pe dinăuntru,
îmbrăţişările tale erau lanţurile iubirii absolute
din căuşul palmelor tale aşezai mult drag şi patimă
pe trupul meu, ce erau pecetluite cu buzele tale ispititoare
care dovedeau adevărul simţurilor tale.
fizionomia ta este acum mimica lui Charlot,
a lui Louis de Funes, a lui Nea Mărin,
din orice comedie veche preferi,
dintr-o scenetă de teatru de revistă,
dintr-o peliculă animată
urmărită atent de nişte copiii zburdalnici
cu ochii mari şi cu râsetele lor cristaline.
dar însuşi Timpul, ştii că este o noţiune dezbătută,
o invizibilă a spaţiului pământean şi-al Cosmosului
care se intersectează cu al nostru,
timpul nostru de copii a trecut demult,
lasându-şi urme moştenitoare în toate,
când eternitatea îşi face loc pentru posteritate,
lacrimile îmi vor curăţa prin suflet ce-mi laşi tu.
aşa că te rog, fugi spre noua ta iubire,
cărarea noastră va fi numai a ta şi nepietruită
nu-ţi mai tărăgănăna avântul de a pleca
eu însămi îţi înlesnesc cuvântul ,,adio!’’,
ce-l ai pentru mine, ascuns într-un ungher de suflet
arătându-ţi pe unde să-ţi îndrepţi paşii eleganţi,
datorită pantofilor lăcuiţi, pe care ţi-i văd prima oară,
sperând să nu dansezi vreodată, această samba obosită, alături de ea.
Mihaela Moşneanu
Comentarii
nu-ţi mai tărăgăna avântul de a pleca
eu însămi îţi înlesnesc cuvântul ,,adio!’’
Semn de placut popas.