De ceva timp încoace, pietrişul înţeapă asfaltul şi se înfige în tălpile pantofilor tăi lăcuiţi, provocându-ţi o samba obosită pe aleea noastră.
Mimica feţei tale este furată de la bătrânul şi eternul Charlot,
în timp ce scuipi minciuni din poveştile cu zâne şi cu feţi-frumoşi
printre dinţii albi şi zâmbetul ce-ţi străluceşte în bătaia soarelui.
Cuvintele-ţi frumoase, pătrundeau peste tot, prin fiinţa mea,
din căuşul palmelor îmi aşezai pe trup mângăieri tandre şi dorinţe pătimaşe,
care le pecetluiai cu buzele tale ispititoare.
Dar, din câte văd, iubirea îţi este o noţiune efemeră, acum o descopăr,
lacrimile îmi voi spăla urmele care le laşi înăuntrul meu
aşa cum timpul este o noţiune percepută şi dezbătută de oameni
ca o noţiune pasageră ce călătoreşte pe Pământ şi prin Univers, încontinuu,
lăsând faptele pentru posteritate şi eternitate,
unele fiind aceleaşi pentru întodeauna şi altele curăţate de calamităţile lui.
Aşa că te te rog, nu te sfii de mine şi mergi înainte,
nu mai ţine ascuns cuvântul ,,adio’’, eu îl văd printre glumele tale,
chiar eu ţi-l iau de-acolo şi ţi-l adresez dacă trebuie,
tu vezi-ţi de treabă, de iubirea ta cea nouă,
aleea noastră îşi revine la normal sub pantofii tăi lăcuiţi,
dacă m-asculţi.
Mihaela Moşneanu
Comentarii
Imi place!