Cimpoieșu, în toată neputința lui, își dezlipi fesele de pe scaun, se ridică puțintel, cât să nu-l deranjeze pe spectatorul din spatele lui, și atâta cât îi permiteau genunchii îndoiți întinse degetul și îl țintea în mai multe direcții pe Mihai Secu. Vi-l arăt imediat! Stați...
Nu mai apucă să li-l indice, coriștii credincioși părăsiră templul în care veniseră în calitate de pelerini ca să se roage cu adâncă teamă și smerenie față de regele Solomon, și odată cu ei, dispăru în iureșul panicat și Mihăiță...
Se lăsă brusc dezamăgirea. Amuți pentru un timp și orchestra, ca să izbucnească imediat într-un fin preludiu, menit să facă introducerea și legătura celor rămași pe scenă: preotul Zacharia, regele Nabucodonossor, luptătorul Fenena, și cele două prințese, Ismaelle și Abigaille. Acalmia momentului se stingea ușor, dând forță unor mari dispute sufletești, căci cei de pe scenă relatau un tablou deosebit de tensionat.
Din toată această atmosferă, hipnotică, apăsătoare, care avea forța să magnetizeze privirea și atenția oricărui spectator, răzbătu o șoaptă, fermă, bărbătească, vizată pentru un anumit rând întreg, plasat tactic, exact în mijlocul sălii:
-Lăsați, bă, că mai intră. Vi-l arăt eu la toți când o mai cânta. Să vedeți ce voce are, cea mai tare din tot cartieru’... adică din toată țara, da’ ce prostii vorbesc eu acolo! se scuza Cimpoieșu sieși pentru gafa făcută.
Se aplecă pe urmă peste umărul doamnei cu coc înalt, adresându-i-se mai mult fiicei acesteia, deoarece simțea că o cucerea încetul cu încetul:
-E lung spectacolu’, așa că stați liniștită, că o să mai cânte și Mihai Secu! Să vedeți ce voce are, e unu’ dintre cei mai tari cântăreți ai țării, sau poate chiar ai Europei. Omul ăsta a lucrat în șapte teatre europene. Plângeau ăia de ciudă atunci când a plecat. Dacă ați fi văzut cum ne cânta băiatu’ ăsta în curtea școlii, abandonam meciu’ de fotbal și îl ascultam cu cea mai mare luare aminte, aproape că plângeam de înduioșare! E pâinea lu’ Dumnezeu omu’ ăsta, v-o zic eu!...
Văzând că tânăra își dezlipi spinarea de pe spătarul catifelat al scaunului și îi sugera pe toate căile să o lase să îi priască spectacolul, Cimpoieșul își opri subit explicațiile, plănuind ca mai târziu să li-l indice băbește pe Mihai Secu, căci lăudându-se cu un astfel de prieten, își ridica automat și lui prestigiul.
De ceva vreme, atmosfera spectacolului nu mai surprindea cu nimic. Templul rămase același. Cei cinci protagoniști rămași la scenă interpretau o arie deosebit de lungă, iar cele două soliste erau din când în când bruscate, și treceau când la preot, când la Nabucco, când la Fennena, iar dirijorul își făcea treaba, precum și orchestra. Sporadic, se mai stingea sau se aprindea câte-un reflector... Cel puțin acestea erau remarcile noilor veniți în teatru. Stările lor începeau să se diferențieze, și începeau cu toții să își găsească vreo preocupare. Cimpoieșul încă se uita cu niște ochi sticloși, admirativi, după prietenul lui care întârzia să apară. Pe Gina o apucară romantismele și începu să se sărute cu Fățău, viitorul ei logodnic, cu cinci ani mai tânăr, de putea să îl modeleze după cum îi era placul. În imediata lor apropiere, sunetul plescăiturilor de buze călătorea într-un circuit închis, deranjându-i nu pe ei, ci pe cei din imediata lor apropiere. Cu sufletul la gură, ronțăitul pop cornului și al semințelor reîncepuse, într-o manieră atentă, decentă, ținând cont de sfaturile lui Cimpoieșu, să își îndese cojile în buzunare, că doar erau boalii la teatru, nu pe maidane. Grăsanul grupului, Socoloveanu, se străduia încă din faza de început a spectacolului cu desfăcutul foliei unei bomboane de mentă, atent, cu răbdare, migală, și multă decență, și scârțâitul încăpățânat al celofanului ce o învelea îl irita atât pe el cât și pe cei pe care îi avea în preajmă. Enervată, Gina își opri plescăiturile, se întoarse cu bruschețe, și îi luă neîndemânaticului bomboana. I-o desfăcu în câteva secunde și i-o îndesă direct în gură:
-Ia-o, că m-ai făcut cu nervii!
Subtil, cineva deschidea o doză de bere, iar spectatorii din jur chiar că dădeau semne de saturație. O mare greșeală făcu și o hostesă tinerică, studentă la medicină, atunci când se apropie de marginea rândului marcat de comportamentul decent, dar ciudat, și îi atenționă pe ocupanți să nu mai scoată tot felul de sunete deranjante, deoarece i se plânseră de mai multe ori spectatorii, pentru că Strigoiul, unul dintre oamenii de bază ai Cimpoieșului, și-o puse cu mișcări bruște—dar străduindu-se din răsputeri să îi fie pe cât se poate de suave—în poală, îi mângâie rapid părul, atât cât avea scurta ocazie, și o invită pe loc la un film. Fata i se ridică urgent, rușinată și cu obrajii înroșiți.
Reprezentația celor cinci protagoniști parcă nu mai lua sfârșit, iar cei veniți pentru prima lor dată acolo dădeau semne de nerăbdare. Își făcură pentru câțiva ani de zile norma de culturalizare. Chiar și Cimpoieșul începu să ofteze, căutând cu niște ochi nestatornici silueta lui Mihai Secu, care parcă refuza dinadins să mai apară. Nu mai avea nici el puterea să își tot liniștească echipa. Își desfăcu la rându-i o cutie cu bere, rapid, ca să scurteze suferința auditivă a celor pe care îi avea în preajmă, și înghițea fără tragere de inimă din licoarea leșioasă. Nu îi era sete, dar găsindu-și o preocupare, timpul i-ar fi trecut mai repede. Râse și el cu nevinovăție de veselia celorlalți, ce se făceau atenți și își transmiteau coate la sforăitul lui Fățău, care adormise ca un copil, la sânul protector al iubitei sale, Gina. Fata îl îngrijea la început cu duioșie, însă observând sarcasmele celorlalți membri ai grupului, îl trezi cu un dos răutăcios de palmă peste umăr. Se deșteptă în acompaniamentul chicotelilor, sau al „șâșâiturilor” pe care le ignorau cu o intenție samavolnică, deoarece îi învinseră plictisul, iar singura schimbare de decor uman fu ieșirea tuturor cântăreților, în afara unei soliste ce se tânguia în fața altarului singură, încercând să sensibilizeze auditoriul cu un cântec sfâșietor și... deosebit de lugubru. Fățău dădu din nou să adoarmă, însă Gina, mișcată de emotivitatea pe care i-o transmiteau stihurile ariei, își prinse duios iubitul de ceafă și începu să îl resărute. Socoloveanu cugeta la gustul dulceag al bomboanei. Un spectator de pe același rând dădea să își aprindă o țigară, însă gestul autoritar al Cimpoieșului îl aduse de urgență la cei șapte ani de acasă. Undeva, la câteva scaune depărtare, cineva scoase un amplu râgâit din cauza berii. Din nou se porni tumultul de râsete, chinuitoare, scoase cu chin și în surdină, îi ajuta mult și reacția publicului ca să le scoată. Situația îl depășea cu mult pe Cimpoieș, râdea și el, controlat, tot în surdină, și cel mai mare chin al lui era că voia să o facă cu sinceritate, pe îndelete, din toată inima și toți rărunchii, să acorde întregului grup dreptul la veselie, la distracție, la libertate, căci și așa viața din zilele de astăzi era una deosebit de tristă, însă ținea mult și la maniere, mai ales că se alfa într-un teatru. Dintr-o dată tresări brusc:
-Ia, ia, ia!!... a apărut Mihăiță!
De la caterinci și comicăreli, ochii Cimpoieșului prinseră scânteierea unei profunde admirații.
-Să vedeți ce voce tare are! le explica celor din rând. Ne umbrește pe toți! Așa cânta băiatu’ ăsta în curtea școlii... de ne opream din jocul de rișcă și zaruri!
Se întoarse pe urmă spre doamna cu cocul înalt, se aplecă peste umărul ei, și i se adresă mai mult fiicei acesteia, cu cea mai mare mândrie, și cu certitudinea că la sfârșitul spectacolului va ieși de mână cu dânsa:
-Să vedeți ce voce tare are prietenu’ meu, Mihai Secu. E unu’ dintre cei mai tari din Europa, garantat!
Însă Mihai Secu nu cânta. Făcea plecăciuni adânci, ducând cu supunere pe o tavă o scrisoare făcută sul. I-o înmână fetei care se ridicase de la altar, adică Abigaillei, iar prințesa îi făcu semn să aștepte într-un ungher ca să i se dea răspunsul. Mihai se retrase cu plecăciuni smerite, destul de multe, într-un colț umbrit de reflectoare, iar suava fată desfăcu pergamentul. Începu un moment muzical cutremurător și plin de furtună. Fata scăpă scrisoarea și începu să își smulgă părul din cap de-a dreptul. Între timp intră și regele, Nabuccodonosor în persoană. Între cei doi urmară niște tânguiri interminabile, regele ridică scrisoarea și se puse pe lecturare, după care o mângâie pe fată și o strânse la umeri cu bunătate. Îi făcu semn lui Mihai Secu, care i se apropia cu teamă și plecăciuni interminabile, supuse, ca să îl aștepte să îi înmâneze o altă epistolă, pe care tocmai se apucase să o scrie. Mihai rămase cu capul plecat, în așteptare, probabil ca să nu i-l taie sabia, iar regele și fata reîncepură să cânte, străduindu-se amândoi să scoată sunete cât mai jalnice, menite să îmblânzească, și chiar să amărască, starea sufletească a spectatorului. Regele se răstea în cântul jalnic, și îi făcea semne lui Mihai Secu ca să iasă. În tot acest timp, Mihai își juca rolul de figurant cu o desăvârșire matematică, făcând plecăciunile atât de adânci, de mulți nu ar fi fost în stare să le facă, și când termină cu duiumul lor, începu să îi tremure regelui ca varga.
Spectatorii avizați își dădeau de mult seama că Abigaiile descoperise din prețiosul pergament că nu era fiica de drept a regelui Nabucco, ci o sclavă adoptată. Mânios, regele dorea cu orice chip să afle sursa de proveniență a documentului cu pricina, răzbunându-se cu dojană pe curierul care i-l aduse. Însă pentru publicul neavizat, toate aceste desfășurări erau interminabile, mai ales pentru ochii lui Cimpoieșu, care își pierduse de tot răbdarea, și în afara mai multor îndoieli și dubii, era de un singur lucru sigur, că Mihăiță al lui nu avea să mai cânte. Se întorcea când în stânga, când în dreapta, și își întreba pe un ton răstit, și încă șoptit, colegii:
-Ce dracu tot face Mihăiță ăsta atâtea plecăciuni?!? Ce rol i-au dat ăștia???
Ca pe urmă să își ridice tonul, ca să îl audă din ce în ce mai multe perechi de urechi din preajmă:
-Bă, ăștia mi l-au făcut sclav pe Mihăiță!! Ia uite la el cum se închină și cum tot tremură de frică.
Își trânti cu necaz palmele în creștetul capului, ca apoi să strige și să se răstească în șoaptă:
-Da’ de ce, mă, nu l-au făcut sclav pe moșu’ ăla bărbos? Și de ce nu l-au făcut rege pe Mihăiță al meu??? Ahaaa, pentru că a îndrăznit să bea apă rece, pentru că a răcit, pentru că unii nu au voie să se îmbolnăvească, bag samă... Au voie să o facă doar anumiți sus puși!
-Șșșșșt!! îl atenționă doamna împopoțonată cu pene de păun.
-Ăsta numai spectacol nu mai e! protestă și domnul pișpirel, eliberându-și cu două degete papionul ce îl strângea de gât.
Cimpoieșul nu se lăsă nicicum intimidat de protestatari, din contră, se enervă și mai abitir. Se ridică de pe scaun și își arătă lezarea tuturor:
-Și ce naiba caută, Mihăiță, îmbrăcat în ștrămpălăi?!...
-Șșșșșt!! îl irită și fiica doamnei cu coc înalt, și în momentul de față îi găsea sublima profunzime a ochilor albaștri deosebit de antipatică.
Drăgan, zis și Cimpoieșu, răcnea acum de-a dreptul, îndreptându-și o grămadă de priviri asupra lui:
-Nu mai tremura, Mihăiță mamă, că nu ești singur!!! E ultima oară când mai porți ștrămpălăi în vreun spectacol al „Teatrului Muzicant”!! Ți-o garantează Cimpoieșu...—ca apoi să urle și mai tare—Galeria-i a ta, Mihăiță!!!
Din tremurăturile și plecăciunile slugarnice, Mihai Secu își ridică surprins ochii, doar pe jumătate, ca să nu își strice definitiv empatia rolului. Vreo două-trei secunde, cât să nu bage nimeni de seamă, îl vedea pe Cimpoieș dirijându-și echipa. Trecuse o săptămână de la ciudata întâlnire și, nici prin cel mai sinistru vis nu își imaginase că acesta se va ține de cuvânt și că avea să îi facă o astfel de vizită, și nu singur, ci însoțit de întreaga galerie a Câinilor Negri, și nu oriunde, ci taman la Operă. Îl vedea cum își îndruma cu gesturi mobilizatoare și vioaie susținătorii cu care venise, iar în același timp îl auzea și pe regizorul de culise cum comenta în radiotelefoane:
-Ce Dumnezeu se întâmplă în sală? Se ceartă careva pe acolo?!
Răspunsul îi veni imediat în urechi, atât în cele ale lui, cât și în cele ale lui Mihai Secu, și într-ale celor care erau prezenți pe scenă, Nabuccodonosor și Abbigaile, prin intermediul câtorva tobe și a unor voci bărbătești, prompte, dar cam nesincronizate:
„Mihăiță, nu uita,
Galeria e a ta!
Mihăiță, nu uita,
Gașca e de partea ta”!!!
Lozinci care se tot repetau, și nu se puteau minți că nu le auzeau. Printr-o crăpătură a cortinei, cu băgare de seamă, ochii iscoditori ai regizorului de culise studiau semiobscuritatea sălii. Atât cât putea observa dincolo de bătaia reflectoarelor care îl invadau atât pe el, cât și întreaga scenă, zărea un individ voluminos care mobiliza alți indivizi anume; o femeie, sau domnișoară, plasată la marginea rândului, cel mai probabil una dintre tinerele hostese, ducea negocieri firave cu cei care deranjau bunul demers al lugubrei opere; un spectator ciudat, îmbrăcat cu un tricou cu semnele vreunei echipe de fotbal, dădu să o așeze în poală. Fata renunță la orice discuții, retrăgându-se din imensa încăpere. Tobele încetară, iar odată cu ele și înștiințarea unui anume Mihăiță, că avea o gașcă și o echipă de partea lui. Ultimele detalii pe care le mai remarcă regizorul de culise prin cortina găurită și mâncată de vremuri fură o doamnă cu un coc imens și cel mai probabil lângă ea fiica acesteia, ridicate în picioare și explicând amândouă deodată ceva cu oripilare, încă o melomană înzorzonată în cap cu pene de păun ce se certa cu alți membri ai grupului, o bătrânică ce îl dojenea pe un suporter mai tinerel care se săruta din când în când cu o fetișcană ce părea mai în vârstă decât dânsul, și un domn subțirel, cu papion, care tocmai refuza o doză proaspăt deschisă de bere, fiindu-i întinsă parcă în semn de bună socializare și împăcare, căci încântătoarea hostesă, tânără, brunetă, și cu ochii verzi, ce gâfâia în urma fugii insistente, i se adresă:
-Un grup de huligani fac scandal în sală. Am încercat să îi calmez, dar m-am ales cu tot felul de declarații de dragoste și cereri în căsătorie. Eu una acolo, nu mă mai duc!...
Regizorul de culise îi făcu semn ca să aștepte nițel, și anunță prin radiotelefon:
-Intră corul! Dați-mi reflectorul numărul nouă!
Se întoarse apoi spre tânăra fată, nevinovată, studentă, ce își câștiga și ea cum putea banul:
-Eu nu știu ce-i de făcut. Directorul nu-i în localitate, și pe mine au picat toate atribuțiile. Eu pe negociatorul cu ei nu o fac! Du-te și spune-le că dacă nu se calmează vom fi obligați să chemăm poliția!
Fata se panică. Nici măcar nu voia să audă. Îl lămuri scurt și tăios:
-Da’ ce-s nebună?! Să mă mai ceară vreunul de logodnică???...
Grupul bărbătesc de coriști, orgolioși întocmai unor bătrâni, intrară și începură să cânte niște ode triumfale. Vocile lor erau atât de dominante, încât vag răzbăteau până la ei la scenă niscaiva zvonuri răgușite, care se lăudau cumva că erau o echipă, că aveau valoare, și că erau echipa cea mai tare. Din când în când mai răzbăteau totuși până la ei și câte-o tobă, sau vreun țipăt strident de fluier. Protagoniștii scenei își dezlipeau din ce în ce mai des ochii de pe dirijor și scrutau prin pătura luminii anemice mijlocul sălii. Dacă ar fi fost situați în imediata apropiere a scandalagiilor, l-ar fi auzit pe Cimpoieș certându-se cu o doamnă ce purta o pălărie înzorzonată cu niște pene gigantice de fazan, pe Socoloveanu cum îi îndemna pe cei de la multiplele balcoane să le mai tacă fleanca, pentru că dacă nu știau despre ce era vorba, să nu se amestece ca muștele prin tot felul de rahați, că ei erau acolo cu un scop, să îi facă lui Mihăiță al lor dreptate, pentru că era unul dintre cei mai buni cântăreți din Europa, nu ca ei, niște simpli ascultători. De furie, Socoloveanu sări peste orgoliul și decizia lui Cimpoieșu, și dădu din proprie inițiativă o nouă comandă, țintindu-i cu ură pe cei care îl deranjau de la loje:
„Nu stați la balcoane,
Că muriți de foame”!
Galeria prinse curaj și începu să le intoneze celor de la etajele semi-inelare scandarea respectivă, care era destul de puternic rostită ca să îl facă pe dirijor să își întoarcă privirea înspre ei. Între timp, regizorul dădea de zor telefoane după directorul mare, care era de negăsit, aflat pe undeva prin țară, cel mai probabil pe la vreo colaborare. Dădu pe urmă ordine secretarei să apeleze de urgență la poliție, pentru a fi ajutați la buna desfășurare a spectacolului. Hostesa cu picioarele suple și tocuri de invidiat nici nu voia să audă de reîntorsul în sală ca să își exercite toate talentele ei în domeniul diplomației, căci cererile de prietenie, cererile de logodnă și măritiș excelau, nu le mai putea nicicum ține față. În disperare de cauză, regizorul de culisă făcu apel la șeful mașiniștilor, ca să își cheme ceva oameni și să intervină cu strictețe în mijlocul grupului perturbator, ca să îi forțeze să se reîntoarcă la liniște și disciplină. La început, cu o figură marcată de calm și seriozitate, sortită omului căruia i se dădea din plin importanță, șeful compartimentului tehnic se uită prin ruptura cortinei ca să vadă despre ce era vorba. Râse isterizat după ce văzu indivizii voluminoși, sau înfiorători, ce se manifestau desincronizați, purtând cu demnitate tricourile echipei de fotbal ale diviziei A, a Câinilor Negri. Se întoarse și rânji forțat, asigurându-și regizorul că nici măcar prin gând nu îi trecea să se vâre în așa ceva. Regizorul începu să i se răstească, așa cum îi era firea când vorbea cu vreun individ mai neînsemnat, amenințându-l cu întocmirea anumitor referate. Șeful mașiniștilor îl privea cu răceală, și îi explica cu fermitate că nici măcar prin intermediul unei triplări a salariului lui auster, nu s-ar fi implicat în așa ceva. Că se bucura în secret și îi râdeau ochii a panaramă că în sfârșit i se întorceau toate necazurile și regizorului pe cap, o lăsa la latitudinea adâncă a sufletului. Gândurile îi spuneau că venise și clipa plății, cu vârf și îndesat. Din cauza celui pe care îl avea în față, care îl ruga acum terifiat să intervină, își pierduse un sfert de salariu atunci când i se făcuse o plângere că fusese prins aproape turmentat la locul de muncă. Din cauza plângerii scrise, cu tot cu număr de înregistrare, consiliul administrativ hotărâse să se închidă definitiv și minunatul bar din foaierul teatrului, spre adânca nemulțumire atât a publicului, cât și a lucrătorilor instituției, rămânând singurul focar de cultură din întreaga țară fără un bufet acătării, de trebuiau onorabilii melomani ca în timpul pauzelor dintre actele spectacolelor să iasă în fugă afară din clădirea voluminoasă, să treacă peste drum, și să consume ca tot omul un coctail în vestita, mai nou, bodegă, intitulată „La Feroviarul Vesel”.
-Du-te tu, domnule! îl contrazicea șeful compartimentului tehnic pe regizorul de culise. Intervin-o tu, dacă te ține! Singura intervenție a mea și a oamenilor mei va fi de-abia atunci când va trebui să ridic cortina, sau să înlătur vreun scaun de pe scenă.
Regizorul ar fi vrut el să îl scuture și să îl muștruluiască nițel de să-i meargă fulgii, însă situația nemaiîntâlnită din sala de spectacol îl făcea să îi acorde acesteia maximă întâietate. Nu știa cum să repare impedimentul. De oprit spectacolul nici nu putea fi vorba, se gândise să se ducă el în persoană până la grupul de derbedei și să se ia cu ei la harță, dar dacă hostesa nu avea curajul necesar, deoarece ea era însărcinata cu ordinea în sala de spectacole, el ce să mai caute acolo? Nu îi mai rămânea decât să aștepte venirea tardivă a poliției.
Octogenara bătrânică, trecută în viața ei prin două conflagrații mondiale de proporții, și pe ultima o ținea deosebit de bine minte, regreta amarnic venirea altor mentalități și a altor vremuri, cu iz de schimbare, iar una dintre ele o trăia în direct, acum, în acea sală. Își punea cu afront și nedumerire întrebarea, de ce s-au răsculat țărănimea și clasa muncitoare la curțile regale. De ce nu au lăsat monarhia în pace? Nu era mai bine ca teatrul să fie dat doar la palat și doar pentru înalta protipendadă? Ori pentru publicul atent selecționat, care intra în lăcaș îmbrăcat la frac, costum sau rochie de seară, așa cum își aducea ea aminte din anii copți ai tinereții. Și iată-i acum—se uita spre membrii galeriei destabilizatoare—intră care cum are pofta inimii în teatru, îmbrăcați în tricouri și vestimentație sport, cu fețe suspecte, de te temi de ei și când sunt încătușați și excortați de poliție—concluziona bătrânica, ruptă cândva din cercurile înaltelor elite. Mică de înălțime, deloc gârbovită, subțirică, cu o pălărioară elegantă, cumva epocală, se ridică în picioare într-o manieră demnă, aproape înțepată. Uită cu totul de spectacol, și li se adresă cu o dojană civilizată celor care vandalizau actul artistic, cu un ton aspru, dar diplomatic, făcut cumva întocmai cum era obișnuită să țină prelegeri studenților pe la seminarii, atunci când fusese decan universitar:
-Ar trebui să vă rușinați de exemplul vostru nedemn, imoral, lipsit de etică și bun simț, de comportamentul acesta deplasat, de derbedei. Aici e teatru, nu maidan—îi certa, cu niște ochi de bufniță ofuscată, fără discriminare, pe fiecare în parte. Lăsați lăcașul ăsta sfânt în pace, nu îl pătați, nu îi lezați și mai mult demnitatea, și așa diminuată...
Nu o auzeau decât cei vizați să o audă, deoarece orchestra sufla de sfida acustica renumită a sălii, iar corul cânta până la răgușire. Parcă până și ansamblul de balet își pierduse pentru puțina oară sincronul, căci harababura de la jumătatea adâncită a sălii nu le era atât de deranjantă, cât inedită și interesantă.
-Ce vrea, mă, bunica asta??? se enervă Socoloveanu.
Bătrâna se leză și mai abitir:
-Bunica asta a fost cândva guvernantă la curțile regale, a scris două manuale ale bunelor maniere, are un volum imens de poezii, de și acum îl poți găsi prin librării, am publicat un manual de gestionare a resurselor umane, și acum utilizat prin universități, bunica asta...
Nu mai apucă să îi etaleze interminabilele realizări, pentru că Socoloveanu își lovea coastele cu coatele și îi cotcodăcea. Cimpoieșul se văzu nevoit să intervină, își invitase acolo galeria ca să îi susțină un prieten totuși, nu ca să i se dedea la acte de maidan:
-Doamnă scumpă, am venit aici ca să contracarăm o mare nedreptate, să susținem una dintre cele mai valoroase voci, nu numai ale „Teatrului Muzicant”, ci chiar a unei Europe întregi, poate chiar și mai bine, pentru că din cauză că a băut un pahar de apă rece și i-a răcit vocea, ăștia, mai ales șefu’ ăla al lor, vreun tocilar, sau ce dracu o fi, l-a pedepsit, l-a îmbrăcat în ștrămpălăi și i-a dat un rol de sclav, l-a pus să se umilească cu nenumărate plecăciuni...
...-O lipsă mai mare de decență ca acum, într-un loc ca acesta, încă nu am mai văzut! continua guvernanta regală. Să călcați în picioare, să persiflați însemnătatea simbolică și spirituală a unui spectacol, să ponegriți...
-Doamnă, cântărețu’ de care vă pomenesc este nimeni altu’ decât Mihai Secu!... făcu o pauză ca să obțină efectul dorit, dar efectul se lăsa de dorit. E unul dintre cei mai tari „operetiști” din teatru’ ăsta, și chiar din lume. Spuneți și dumneavoastră, e posibil ca antitalentatu’ ăla bărbos să capete rol de rege, și unu’ dintre cei mai tari interpreți, cu o voce de aur, dar ce prostii vorbesc eu, cu o voce de Swarovski, de cristal...
-Las-o Cimpoieșule, nu te mai pune cu neinițiații! dădu Socoloveanu din mână a lehamite.
-Indolentule! îl certă bătrâna, strângându-și din ce în ce mai mulți adepți care îi țineau partea.
Încurajat de Socolovean, Drăgan Cimpoieșu nu se lăsa nici el mai prejos:
-Doamnă dragă, dacă l-ați fi văzut pe băiatu’ ăsta cum ne cânta la școala profesională, înmărmurea coru’ uteciștilor, nu alta. L-au chemat să facă parte din programele artistice ale Căminului Cultural, până și cei mai a dracului insensibili îi înmărmureau la cântare...
-În locul vostru aș părăsi de urgență această sală. Ar merita să fiți închiși, și să nu să nu vi se mai dea drumul vreodată pentru blasfemiile pe care le-ați adus azi...
-Așa e, așa e...—îi dădea dreptate melomanii din preajmă.
-Așa o rușine adusă unei trepte sociale intelectuale rar mi-a mai fost dat să văd, un afront care ar trebui mediatizat, ca să ia seama o țară întreagă, huliganilor...
Lui Cimpoieșu îi năvăli tot sângele în obraji. Rari erau cei care se încumetau să îl înfrunte, doar mătăhăloșii din galeriile concurente: Rudarul, Partizan, Haiduc, dar acum, întreaga lui reputație de șef de galerie neîndurător, îi era în cel mai iminent pericol de a-i fi ponegrită. Nu mai putea să îndure minimalizările drastice venite din gura unei bătrâne. O privi cu ură, uită pe loc de teatru și de maniere, se întoarse către galerie:
-Ce vrea, mă, bunicuța asta??? Ce tot îndrugă acolo? Pfoaaai, să-mi facă ea mie una ca asta.
Făcu galeriei semne ample de îmbărbătare și dădu tonul la un slogan, indicându-le-o pe bătrână. Tobele se reporniră să răpăie, adăugându-li-se și fluierele. Vocile bărbătești, răgușite, ample, răstite, începură să o intimideze pe bătrânica de peste nouăzeci de ani:
„Hău, hău, hău... hău, hău, hău...
Câinii negri mușcă rău!!!
Ham, ham, ham... ham, ham, ham...
De ne enervezi, te-aruncăm pe geam”!!!
Bătrânica și ceilalți protestatari din preajmă ori se intimidară cu totul, ori nu li se mai auzeau vehementele argumente. De însuflețire, Cimpoieșul făcea semne galeriei să se îndrepte cu fața spre scenă, și îi zorea cu brațele pe absolut toți cei ai lui de față ca să scandeze binecunoscuta lozincă. Se înflăcărară la unison. Pe lângă fluiere și tobe li se alăturară flașnetele și gălăgioasele vuvuzele. Dirijorul se uita dezorientat, plimbându-și părul vâlvoi când la oamenii lui, când la cei care iscau larma din sală, dând privitorului impresia că se ocupa cu dirijatul a două orchestre. Câțiva instrumentiști se ridicară de pe scaune și își scoaseră capetele curioase afară din fosă. Șeful de partită le făcea semne isterice să se reașeze. Nu voia nicicum să fie răspunzător pentru situația creată, clauzele fișei postului și îndeplinirea lor îl speriau mai tare decât gălăgioșii din sală. Aceleași semne de nedumerire dădeau și coriștii, iar scena falsei morți a lui Nabucco se duse pe apa Sâmbetei. Se transmiteau și insistențe, mai cu vorba bună, mai cu amenințări din partea regizorului de culise, că spectacolul trebuia continuat, predominând cu tărie stihurile ambelor orchestre. Notele groase ale orgii tubulare se împleteau cu șuierăturile subțiri și crizate ale fluierelor din sală, urletele tromboanelor și ale trompetelor erau dublate de strigătele de bravadă ale vuvuzelelor, tânguitul viorilor erau cumințite pe loc de larma flașnetelor, țipetele isterice ale timpanelor erau calmate de răpăitul tobelor, anemismul harpelor amuți la un moment dat atunci când o petardă cu confeti bubui sub unul din scaunele spectatorilor, toate aceste sunete se întrepătrundeau, formând o disonanță supărătoare, dominată cu succes de glasurile bărbătești, eroice, ale câinilor negri din sală, cu niște ritmuri barbare, menite să ajungă prin vitejia lor până la urechile zeilor, la Zamolxes în persoană, amintindu-i de glorioasele învingeri pe care le adunaseră cândva străbunii, sculându-l cumva din somn de către contemporanii locului, născuți în sacrele văgăuni ale Carpaților, care uitaseră subit și de Mihăiță, și de bătrânică, de teatru, de spectacol, de frumoasa hostesă cu părul negru și ochii verzi ca turcoazul, cerută mai mult ca niciodată în căsătorie, de doamna cu cocul înalt și minunata ei fiică cu ochii albaștri ca sinceritatea cerului, de altfel, doamna cu cocul înalt își pierduse până la urmă și floarea de pop corn ce i se înfundase cândva în păr, căci pe suporterii echipei naționale Câinii Negri nu îi mai interesau decât să își ducă pe cele mai înalte culmi cântul sacru:
„ Hău, hău, hău... hău, hău, hău...
Câinii negri mușcă rău!!!
Ham, ham, ham... ham, ham, ham...
De ne enervezi, te-aruncăm pe geam”!!!
Mai mult de trei sferturi din orchestră încetă să mai cânte, recunoscându-și învingerea, și zeci de capete curioase ieșeau din fosă ca să privească orgia. Conducătorul orchestrei încă mai continua să dirijeze. Șeful de partită tempera cu stoicism orchestra, deoarece cândva fusese chemat să dea socoteală în consiliul disciplinar pentru întârzierea la un spectacol, iar acum își ducea cu profesionalism, devotament, și îndârjire treaba până al capăt, ținând în frâu cele două viori, o harpă, un flaut, o dubă și niscaiva clarinete care mai continuau să cânte, o mini orchestră fragilă, alcătuită din câțiva absolvenți ai conservatorului, ce aveau dezideratul de a se face remarcați și de a se impune, sau a celorlați pătimași, care poate că avuseră și ei onoarea de a se confrunta cu vreo comisie de disciplină, din moment ce cântau cu atâta spor, în panica de a-și salva bugetul și așa mult prea auster. Pe scenă, corul bărbătesc încetase demult, doar Mihăiță își ducea cu dârzenie treaba până la capăt, ca să demonstreze tuturor celorlalți că el nu avea, Doamne ferește, vreun amestec în toată tărășenia. Cântau și câteva soliste, cu glasuri sclifosite, iar cele câteva balerine rămase rătăcite nu îndrăzneau încă să iasă afară, căci fișa postului le era menită uneori să gândească în locul lor, și le era uneori deosebit de răzbunătoare.
De-abia când spătarul unui scaun pârgui cu niște gemete asemănătoare unor vecine de la bloc bătute fără regrete de către soți, Câinii Negri își încetară scandările, și privirile tuturor învinovățeau greutatea excesivă a lui Socoloveanu, care frânse obiectul catifelat fără îndurare, căci burta vinovatului făcuse nenumărate curse atunci când sărise, deblocând forțat minusculul spațiu dinte spătar și burdihanul lui. Ușile se izbeau larg, iar cei cincizeci de suporteri ieșeau în liniște, cu demnitate, ori lovind încă cu ostentație în tobe. Ca un ultim semn de rămas bun, Drăgan Cimpoieșu se uită la ultimul corist rămas încă pe scenă, ce mai cânta încă, și îi urla din depărtare din absolut toți bujocii:
-Să le fie altădată cu luare de minte, Mihăiță mamă, să nu se mai ia nimeni de tine. De-acum înainte poți să bei câtă apă rece vrei!!!...
Instinctul anti fatal al Cimpoieșului îl făcu să își mâne echipa afară din teatru exact la vreme, pentru că dubele jandarmilor soseau treptat , sigur, și cu țârâita. Unele dintre ele își aveau chiar girofarele în funcțiune. Nu mai aveau pe cine înhăța, căci echipa Câinilor Negri se dispersa în mai multe direcții, în maniere pașnice, fiecare la casele sau la propriile lor treburi. Din când în când mai răzbătea câte-o tobă izolată, câte-un fluier, câte-o vuvuzea, pe cei din imediata lor apropiere jandarmii îi mânau cu zâmbete și vorbă bună. Nu se mai confruntaseră cu un asemenea caz înainte... Din când în când le mai răsunau în urechi și câte-o scandare, venită din piepturile vreunui grup fragil, izolat:
„Olee, ole, ole, oleee...
Ceaușeeescu, nu mai eee”!
Dar jandarmii nu puteau interveni în destrămarea unor grupuri pașnice, care își manifestau jovialitatea într-un spațiu public, neutru față de cel pentru care fuseseră chemați să intervină.
Se mai întâmplau și incidente, destul de izolate. Un jandarm grăsun își împlânta cu vehemență palma în pieptul unui protestatar, în cel al firavului Fățău, care, din dorința de afirmare, căci de-abia fusese primit să fie membru într-o galerie destul de exclusivistă, se apucă să convingă organul că îl înțelegea că se chinuia din răsputeri să impună ordinea pe stadioane, dar că aici, în cartier, chiar și în „Teatrul Muzicant”, el făcea legea. Jandarmul îi împlântă palmele în piept și așa îl împinse de făcu vreo patru pași în spate, fără să mai schițeze vreun zâmbet:
-Cară-te, mă, schilodule, acasă!
De acolo fu primit de Cimpoieșu, care îi cârpi o palmă după ureche atât de răsunătoare, de îi făcu un rău mult mai mare decât împunsătura organului, jignit că Fățău tot dădea în locul lui tonul la represalii. „Să stea la rând până s-o impune, mucosul, că și eu am stat cu anii în galerie până la investirea mea în funcție”! Îl luă și Gina la rost, iubita lui romantică, cu cinci ani mai în vârstă, de îl putea modela după cum îi era voia:
-Mă, boule—îl înșfăcă de guler, ferindu-l atât de furia jandarmului cât și de cea a lui Cimpoieșu—treci boalii acasă, luat-ar dracu să te ia! Și să nu mai ieși de sub cuvântul meu, ai înțeles? îl certa roșcata creață, cu superbii ochi albaștri, arătându-i arătătorul a avertizare.
Un alt incident, tot mic și izolat, fu atenționarea dată de un alt jandarm din fluier lui Socoloveanu, prea departe ca să mai fie muștruluit verbal. Undeva, la colțul străzii, postat în dreptul ușii unei demne băcănii, obezul simțea nevoia să își ușureze un jet fierbinte, ce îl sâcâia de o bună perioadă de timp, căci cele șase beri pe care le băuse își cereau dreptul la evadarea din burdihanul mult prea pompat. Fluierătura isterică îl întrerupse din treaba mică, salvând atât ofuscarea opiniei publice, cât și pe cea tardivă a proprietarului de chioșc, care și-ar fi descoperit cu câteva ore mai târziu o baltă în fața igienicei gherete.
Singurii rămași să dea declarații despre indezirabilul eveniment fură administratorul teatrului și regizorul de culise. De dincolo de ușile nobilului edificiu răzbăteau suavele ritmuri ale muzicii verdiene. Viața anostă se întorcea la normal. Din când în când, din depărtări, mai răzbăteau câte-o vuvuzea, ori câte-o tobă, ori niște glasuri hotărâte, bărbătești, menite să mențină vigilența pe străzile cartierului:
„Oleee, ole, ole, oleee,
Ceaușeeescu, nu mai eee”...
-->
Comentarii