Când am privit în oglinda-ţi tainică
Deasupra căreia se despletea luna,
Mi te-ai înfăţişat ca o vedenie lainică
A liniştii fatale, punându-mi cununa.
Mi-ai şoptit cu atingerea-ţi senzuală,
Într-un suspin ademenitor de valuri,
Că talazul este cea mai bună acioală
Pentru orice corabie departe de maluri.
Când ţi-a fost tulburată culoarea de telur,
Pe timp nefavorabil, m-ai ocrotit la capă;
În înaltul înstelat al nopţilor de velur,
M-ai învăţat să fiu focul din apă.
Purtat pe aripile dorului de vântul hoinar,
Când păsări obosite vin seara să se culce,
Amurgul rubiniu, în orizontul imaginar,
Învăluie cerul toamnei cu briza sa dulce.
Scrutând de departe albastrul întinderilor,
Invoc revederea trecutului în zarea rotundă;
Ca un emisar credincios al amintirilor,
Pe drumuri de ape, privirea-mi se-afundă.
Ambarcat pe puntea viselor mistuitoare
Ca un timonier de cart pentru corabia lunii
Ce duce la catarg dorul brizelor uşoare
Asemenea unui pescăruş în timpul furtunii.
O, mare, cu îmbrăţişarea-ţi tainică, aparte!
De ce-mi trimiţi, în amurg, briza destinului
Să-mi bântuie oaza şi să-mi dea la o parte
Vela de pe suflet şi muselina baldachinului?
Croaţia, Dubrovnik, 2O16, 22 septembrie
-->
Comentarii
Mulţumesc, LENUŞ LUNGU!
Mulţumesc, LIOARA şi MIHAI! O săptămână împlinită!