TIMPUL
a murit cu ceasul pe mână la fereastra unde soarele
trebuia să apună. Leşul lui se scurgea printre
secole arse de furtuni glaciare, printre
suflete stoarse… Zgâriat pe obraz
de cuvinte haine plângea cerul,
mâhnit, cu comete-suspine,
iar pe-o geană de dor
un schelet de aripă
survola rătăcit
pas târziu,
neagră
clipă
…
Doar
ecoul în
vis şi-n lumină
rănit al clepsidrei de
versuri, suspina la zenit…
Eu, în timp ce urcam dând din
aripi, spre ea, mi-am pierdut amintirile
cărnii pe-o stea şi în urmă privind, tulburat,
am văzut cum condiţia umană se reface în lut.
-->
Comentarii