Am orizontul în ochi;
imposibil de ajuns...
pe jos:
fac spre el un pas,
se îndepărtează cu doi.
E neserios,
cel puţin, unul dintre noi.
De câte ori închid ochii,
văd mai mult decât îmi oferă
indiscreţia zilei.
Cu ochii minţii,
văd marea aprinzându-se
pe retina incandescentă,
muntele curgând
în valuri de copaci...
pe mine,
privindu-mă cu ochii timpului!
Izvorul nopţii
umple de viaţă
gânduri şi vise.
Atunci când seacă,
gândurile coapte
îşi scutură seminţele
pe ogorul hârtiei.
Visele înaripate
îşi exersează zborul
în memoria aripilor.
Doar în ritmul cuvintelor,
se regăseşte
ceea ce am visat.
E absurd să cred
că fericirea
e o stare continuă!
Timişoara, 2O16, 28 octombrie
-->
Comentarii