ochiul cerului
era cât pe ce să-i strivesc cenuşa
nu mai treceau prin mine
nici ploi nici dureri
doream să-l împrăştii sub pleoape de gând
să-l dau pradă-nchipuirii
înainte să bată pentru noi clopotele tăcerii
îmi era aşa
ca o dăruire sacră
folos de preţ în liniştea (ne)locului meu
îl rosteam în timpul pierdut
spart de valurile albastre ale dimineţii
din fiorul ceţii cuprins
era ca un basm încercănat
mistuit de ţipetele pieptului
dintr-o lume uitată pe acorduri de octombrie
beţia misterelor albe
şi era aproape sa-l duc
dincolo de muntele ce-mi veghează urma
pe umeri frânţi de copac dur
în surde triluri sângerând albe raze
în plecăciuni oglindite sub brazdele dorului
el centaur al sensului meu
ce nu m-a trădat nici dincolo de noapte
dar nici în zbor de vis şi agonie
cuvânt în lutul duhului
neascultându-i teama
era cât pe ce să-l dau corbilor pradă
-->
Comentarii